Era frumos pe strada mea. Locuiam pe o strada de case, o strada linistita langa un parc. Fiecare casa avea cel putin o gradinita de flori si un copac mai impunator(un nuc, un brad, un corcodus mai bine dezvoltat). Majoritatea caselor erau fara etaj si vopsite cu var. Unele erau imbracate cu plante cataratoare. In fiecare curte exista un loc pentru relaxare: un balansoar, o bancuta de lemn, un hamac improvizat.
Pe strada mea fiecarui om ii revenea o pisica sau un catel. Cand se intalneau pe drum isi vorbeau de pisici. Daca o pisica sau un caine avea pui stia toata strada. Era mare sarbatoare. Cine vrea pui? Oferta nu acoperea niciodata cererea. Strada, desi departe de a fi remarcabila pentru un trecator oarecare, era un fel de resedinta de lux pentru patrupede.
Oamenii vorbeau frumos. Vecinii nu erau genul sacaitor si mai degraba genul caruia nu ii pasa de ce faci tu acolo in curte dar te saluta cu drag si cu tot corpul daca le pica ochii pe tine.
Isi imprumutau masina de tuns iarba. Defapt erau vreo doua pe toata strada dar toata lumea avea micul gazon sau petecul de iarba ingrijit. Isi imprumutau cu drag orice si toata lumea aducea acel ceva inapoi.
Erau mai multi copii infiati pe strada. Erau luati pentru un an dar erau foarte indragiti si ajungeau adoptati pana la urma. In primul an erau mai smecheri ei. Veneau si iti sunau la sonerie dupa care o taiau. Se urcau pe garaje. Se urcau in copaci. Se urcau pe case. Dupa o perioada se mai potoleau. Ii intalneai pe strada. Stateai la o poveste cu ei. Mergeau cu flori la piata si erau bucurosi ca asa o ajuta pe mami. Iti povesteau de ce fac ei la scoala sau se jucau frumos si intr-o galagie normala pentru varsta lor. Cateodata era placut sa ii privesti.
Era liniste totusi, o liniste profunda. Nu existau magazine sau puncte de atractie inafar’ de o cararuie la capatul ei care ducea spre parc si spre un pod de fier. Nu multa lume stia de ea.
Singurul lucru dificil si uneori frustrant era drumul(soseaua)! Era oribil! Facut din pamant si bolovani avea gropi imense in el. Daca ploua, o masina ramanea impotmolita. Iarna era si mai rau. Traaage. Adu laaant. Tecaruiala, treburi, 7 barbati cu mainile in solduri sau scarpinandu-se in cap in jurul ei. Trei imping masina din fata, trei din spate, unul sta cu o mana in sold si cu una peste gura gandind probabil la de ce nu se misca masina. Dialoguri in genul “ma ma ba ba baaaaa, hooooo baaaaa!” sau “Ba, lasa-l pe gigel la volan ca el stie”. Cateodata erau si comentatori cu iz de specialisti “Mnu, no, poate, nu nu, nu-i bine asa, e prea scurt lantul, e prea lung lantul” etc.
Se adunau si cateva pisici la un astfel de spectacol. Stateau pe cate o dala veche si sparta de trotoar si priveau surprinse.
Au inceput sa faca drumul. Avem un vecin fost inginer de drumuri, poduri, cai ferate. Era mai tot timpul afara. Povestea cu patos tot felul de povesti cu si despre drumari. Am aflat lucruri noi: ce face masinuta aia, ce face cealalta, ce fel de pietris e ala si alalalt si de ce il uda dupa. Au inceput sa puna asfalt. A urmat: din ce e facut asfaltul, ce e solutia pe care o imprastie inainte, cum se masoara cat de compact e pietrisul de sub, de ce se acopera si gurile de canal si alte intrebari la care el raspundea cu sclipiri in ochi.
Omul mirosea asfaltul cu ochii inchisi. Cata placere pe fata lui! Aproape ca imi venea sa ma fac si eu drumar.
Ei bine! Acum au facut drumul! Avem drum asfaltat! Avem trotuar din pavaj. E nou. Strada e parca mai lunga acum. Au facut si intrare spre parc si spre pod. Nu se mai aud la fel masinile. Nu mai ai timp sa faci pe baba curioasa si sa sari la geam sa vezi cine trece. Oricum trec foarte multe masini acum.
Intr-o saptamana au murit 4 pisici calcate de masini. In doua lumea nu te mai intreaba de pisici sau caini de frica sa nu auda vestea proasta. Copiii nu mai sunt lasati sa se joace pe drum. Lesne de inteles de ce. E galagie, o galagie a celor care locuiesc acolo.
Nu mai vezi batranii la povesti seara. Nu mai auzi povesti de viata de la geamul meu.
Nu mai e verde. Nu mai sunt dale vechi. Imi placeau mult.
Dupa miezul noptii se aduna la capatul strazii tot felul de gasti cu tot felul de motoare. Trag “linii”. Urlete, aplauze, huiduieli si toooot felul de voci deloc familiare. Daca nu suna careva la politie se retrag in parc. Galagie acum si in parc. Rasete. Muzica data la maxim. Tot felul de indivizi care-ti sar gardul din spatele casei pentru furatul nestingherit de nuci sau alte cucurbitacee.
Vor sa deschida magazin pe strada. Vor sa deschida magazin in parc.
Eu ma tot mir.
Au facut doar drumul! S-a schimbat aproape tot. S-a schimbat vizual. Nu mai are acelasi miros. S-au schimbat oamenii. Sunetele sunt din alta lume. Parca ne-au invadat extraterestrii. Daca citesti asta o sa te rog sa spui lumii de strada mea, de cum am fost mutati, invadati si afectati! Suntem niste victime!!!!!! :- ))))
Ma gandesc sa-mi iau vecinii la o discutie. Ma gandesc sa incerc sa-i conving sa facem gropi in drum. Sa facem gropi mari. Nu cred ca am cum sa-i conving dar s-ar putea sa-i corup pe pustanii de pe strada. Acum imi pare rau ca nu am fost mai prietenoasa cu ei…
M-au mutat!
Imi pare rau de strada mea. Atat. Imi pare rau de ea.
Cateodata ma uit urat la domnu’ inginer-drumarul.
Drumul ala era rau si ne-am zis sa scapam de el. Noi, noi care mereu le stim pe toate, noi care facem “bine”. Parca ne construim piramide din carti de joc. Vedem o carte care nu sta chiar bine si pentru ca vrem s-o facem si mai buna, si mai stabila, atingem cartea aia! atingem pentru ca cu mintea intelegem raul ei sau potentialul de a face un rau piramidei dar noi nu avem maini si nici indemanare pentru bine.
Bun, am divagat! Ma simt mai bine acum. :- )))
