It’s a wrap!

Trebuia sa o fac din primul moment in care am simtit asta. Greseala mea. Nu mai are rost sa scot sau sa debitez ceva ce nu are o solutie. Pentru asta trebuie un motor pentru care sa contezi si stiai de cand ai inceput ca nu exista unul oricat ai sperat, smochino.

Cum ziceam, it’s a wrap sau altfel spus(ca sa raman in spiritul ei si sa o mai lungesc asa cum stiu ca i-ar tihni):

Am decis sa te omor, smochino. Nu as putea sa spun ca e o sinucidere. Cum as putea sa cred asta cand te-am privit dandu-ti ultima suflare?
Respiri deci traiesti. Acum… constat ca nu mai respiri.
Sper sa ma ierti, smochino. A fost un act defensiv mai degraba.
Asa ca: Adio, smochino. Adio naivitatii. Adio copilului. Adio trairi care l-au smochinit si l-au pastrat emotional intr-o anumita forma. Adio „acasa dodo nu e”. Adio „acasa dodo e”. Adio, iubita mea Elena imaginara. Adio, Papusarule(imi pare rau ca nu ti-a oferit mai multe postari). Adio, Varza. Adio fluturilor.

Si nu in ultimul rand, ci chiar in primul rand si prima postare: Adio beciului inimilor de canibal.
Pentru ca de acolo a pornit totul.

I-am facut pe plac pana si la „inmormantare”.

Cum in ultima vreme erau citate din Paler…

„De cateva saptamani incerc sa zaresc in directia mlastinei silueta Eleonorei, asa cum a plecat, cu trenciul pe umeri. Ca sa treaca vremea mai usor, m-am apucat sa scriu.”
Si:
„In dimineata asta plec. E ultima noapte pe care am petrecut-o in confesionarul meu. Nu mai sper sa o vad pe Eleonora revenind si voi incerca sa strabat desertul de dincolo de padure.”
„Nu mai am timp de nuante acum. Va spun deci, fara ocolisuri ca imi e frica. Asta inseamna ca duc cobra cu mine.”

Mi-am plans de mila. M-am plictisit de mine plangandu-mi de mila.
Ihm… Scuze pentru amintirile din copilarie. Alcoolul… :- )))
M-am revoltat. M-am saturat de revolte fara rezultat.
Mi-am ciripit fascinatia de moment(unu’ mai lung, altu’ mai scurt). Am ragusit.
M-am ras de mine si cu mine. De asta nu ma plang si nici n-am ragusit. Asta a fost intotdeauna 100% autentica deci nu am de ce sa renunt la ea. Nu m-ar mira sa revin peste vreo 5 luni aici si sa scriu o postare cu un singur cuvant „buhuhuuu!”.

Sorry, Frantziska. Gasim noi loc de etalare pentru tine.
Ma puteti sterge din blogroll. Adica va rog sa faceti asta.

Nu sunt dispusa pentru discutii in legatura cu blogul sau cu resuscitarea smochinei. Sunt sigura, dragele mele 3 fidele cititoare, ca sunteti intelegatoare.
Multzam.

BLOG INCHIS.

Two stupid dogs

Dor de duca si de stat pe peron.

Salut frumos ca m-am prins dupa cum se uitau ca nu exista sanse sa ma fofilez fara sa-i bag si pe ei in seama. Adica pe paznicul garii si pe prietenii lui. Nuuu, cine? Eu? Bere in mana? Veci! Vorba unei colege surprinse de tatal ei cu ditamai sticla de vin la gura de Craciun „Eu? Sa beau? Never ever, tati!”.

Ma asez linistita. Ma fac ca muncesc la mobil. Imi spun in gand „Poarta-te natural, cat mai natural”.
Scap de el dar nu scap de caine! Cainele paznicului.
Incepe javra cu gura pe mine! Ham haaaam ham haaaaaaam. Eu incerc sa-l ademenesc spre mine cu alune. El se tine tare pe pozitie.

Si tot stand asa si cautand si tooot gasind Steaua Polara pe cer il vad cu coada ochiului, la 2 metri de mine, apropiindu-se si mai mult, taras(adica pe burtica).
Imi spun in gand „Poarta-te natural, cat mai natural”. Ma intorc. Caut o aluna. Paaai bine ma javruto! Cam tarziu. Mai gasesc una. I-o dau. O cerseste atat de frumos. Nu stie cum sa se mai gudure pe langa mine. Mai caut. Ii mai gasesc cateva. Pare fericit. Il mangai putin.
Stau si ma uit la stele. Ma gandesc la tot felu’. Trece timpul, trece aproape o ora.

Aud javruta ca latra langa mine. Il vad cu i se scutara o ureche la fiecare ham. E chiar dragut. Cu cat ma uit mai mult la el cu atat il indragesc mai mult. Tarziu m-am prins ce facea.
Il latra pe paznic. Ii latra prietenii si latra tot ce misca in jurul meu. :- )))))

Aproape ca ma simteam magulita… Tz tz tz, pentru cateva alune? Hai sa facem rost de mai multe!

Baaai caine… Sa-ti povestesc daca tot esti aici. Iubesc matzele dar iti marturisesc ca am priza mai mare la caini. Nu ma baga ei foarte tare in seama din prima dar odata ce s-au lipit de mine nu stiu de ce isi pun ei asa sperantele in mine. Bine… ca nu le omor sperantele sau nu ii dezamagesc eu dar nici nu le dau mare lucru, stii tu la ce ma refer. Poate ca asa faceti toti defapt. E o treaba caineasca, cum ar veni, ca sa nu zic canina ca suna prea bine in cazul de fata.

Ii inteleg, bai caine de peron! Ma uit asa in ochii lor si inteleg starea aia. Mai vrei o aluna?

Si pentru ca am scris asta avand intre timp o conversatie interesanta cu o prietena am sa pun piesa pe care mi-a trimis-o ea chiar daca nu are legatura cu ce am scris mai sus, am scris doar pe ea.

S-ar potrivi mai bine la o postare despre pisici. Nu-i asa, draga prietene patruped?

Imi e frica de inaltime

M-am trezit de multe ori in fata unor prapastii. Senzatia e urmatoarea: nu-mi mai simteam genunchii, inima imi iesea din piept, nu mai aveam niciun control asupra corpului meu iar de cele mai multe ori, fata in fata cu niste inaltimi aveam tendinta fizica sa ma arunc desi creierul urla sa stau pe loc. Nu are rost(pentru mine acum) sa enumar sau sa povestesc despre datile in care am trait frica asta.

(Urmeaza amintiri din copilarie. Daca nu ai chef de ele concluzia e de la „Gata, nu o mai lalai”)

Am copilarit cu o livada pe dealul din stanga si cu o padure pe dealul din dreapta. Nu, invers. Pana pe la 4-5 ani eu nu am avut prieteni de varsta mea desi ai mei, in incercarea de a ma vedea socializand chemau regulat gradinita la noi in casa. Nu imi era frica de ei dar cica preferam sa stau in usa sa ma uit la ei. Impinsa de la spate ma mai jucam cu ei dupa care ajungeam iar in tocul usii. Bineinteles ca nu-mi amintesc ce naiba gandeam sau de ce faceam asta. Pana pe la 14 ani( adica de cand ma stiu si pana atunci) eu am avut o singura prietena si din relatarile alor mei imi dau seama ca nu vroiam defapt alta prietena. Am mai scris parca de Loli(Maaaagdalena) si o sa mai scriu. Loli era mai mare decat mine cu 5 ani. De la gradi si pana in clasa a 8-a eu am avut aceeasi colega de banca, Lupu. Cu ea ce ma mai intelegeam destul de bine desi intre noi era mai degraba o concurenta prieteneasca(nu o vedeam ca pe o prietena si nici ea pe mine, sunt sigura). La colega asta a mea de banca imi placea ca lasa lucrurile asa cum erau defapt. Era clar ca nu o sa-i spun veci mai mult decat impresii despre scoala. Da, stiu ca impartaseam aceleasi pareri despre colegi si profesori desi nu ne placeau aceleasi materii. Dar despre Lup, alta data.
Iar bat campii… Ideea e ca peste vreo 3 saptamani o sa recitesc ce am scris aici si din cate observ ma fentez singura…

Loli. Eu faceam tot ce vroia Loli sa facem. Uneori mergeam in podul din sura ei si ne aruncam de acolo in fan. Imi era foarte frica dar daca Loli vroia nu comentam. Ma intelegea si ea si ma tinea de mana chiar cand saream. Uneori, cat ea era la scoala, ma duceam acolo si ma miram(copil tampit) ca lucrurile par mai inalte de sus decat de jos. Urcam pana sus dar lipita de podeaua podului. Nu am sarit niciodata singura.

Petreceam majoritatea timpului in natura. In livada sau in padure. Eram in copaci. Imi placea foarte mult sa ma catar. Stateam ca o maimuta in copaci toata ziua. Aveam copacul meu preferat. Personificam copacii. Nu-i botezam dar aveam eu senzatia ca ii inteleg. Nu pe toti. Le atribuiam unele calitati nenumite probabil in functie de ce ma faceau sa simt. Oricum, eram in copaci desi imi era de mica frica de inaltime.

Mai tarziu am descoperit, impreuna cu niste indivizi, o stanca. Doar cei mai tari si cei mai experimentati au reusit sa o urce. Oricum, la intalniri vedeai in ceilalti dorinta de a fi ei cei care reusesc sa ajunga acolo sus. Cunoscandu-mi frica de inaltime nu-mi trecea prin cap sa incerc pana intr-o zi. Haaai, haaai haaai, Maria. Si m-am trezit cu o sfoara „de siguranta” pe mine. Abia m-am desprins de sol si tremura stanca cu mine pe prize. Incet, incet m-am trezit pe la jumatate si o mandrie pe mine! Avand in vedere ca era prima data cand incercam. De acolo stanca s-a transformat in prietena mea cea mai buna. Am ajuns sunt. Imi aduc aminte ca urlam in jos „noo bineee nooo, pai te pui cu mineee!” desi in gand inca nu-mi venea sa cred ca am ajuns sus. Totusi, asta nu m-a scapat de frica de inaltime.

Eram la Covasna. O cunoscusem pe Dana. Aveam aceeasi inaltime si practicam aceleasi sporturi. Ma provoca tot timpul desi foarte rar raspundeam. Dana e aceeasi care s-a luat la tranta cu mine si dupa vreun ceas de tavaleala, cand eu am renuntat sa ma mai lupt cu ea doar ca sa-i vad reactia la „facem pace” s-a uitat in ochii mei si a zis „tu esti lesbianca?”. Desi sincera sa fiu in momentul ala aveam senzatia ca se intreba mai degraba pe ea treaba asta. :- )))
Sa revin… Dana m-a provocat sa trec pe un pod cam subred. L-am trecut fara frica pana la un punct dar nu pentru ea. Jos era o priveliste de basm! Vroiam sa o vad. M-am oprit pe pod si eram atat de cucerita incat nici macar nu o mai auzeam pe Dana care cel mai probabil imi spunea ca nu-s instare sa trec pana la capat. Cand m-am trezit din fascinatie m-a apucat! Mi s-au muiat genunchii. Am ajuns pe burta. Ma prapadeam de frica! Mi-au cazut toate sigurantele si ma taram pe pod spre Dana in timp ce ea se prapadea de ras.

Eram in curte. O ajutam pe mama sa stranga merele si perele. Parul e firav dar foarte inalt. Avea o para in varf. Nu reuseam sa ajungem la ea. Ma tot urcam pe scara dar imi era frica. Ca sa ajung la ea trebuia sa ma urc chiar in varful scarii si sa nu ma tin de nimic. M-am enervat pe ea rau de tot la un moment dat. O injuram. Mi-am fixat mintea pe ea. Enervata ma incurajam spunandu-mi „pai ceee, nu pot eu sa fac treaba asta? Mama ei de para!”. M-am urcat pana la urma. Eram pe varfuri pe scara si atingeam cu varful degetelor para… Cu cealalta mana am reusit sa misc parul cat sa ajung la para. Am luat-o! Victorie! Cobor eroic! Cand ajung jos constat ca mama se sprijinea de scara in timp ce vorbea la telefon cu capul in pamant. Si cat de sigura eram ca tine de scara!

Gata, nu o mai lalai. Ideea e urmatoarea. Cand am avut un motiv ca sa ajung sus, cand am reusit sa ajung sus urcand, nu trezindu-ma pur si simplu sus, nu mi-a fost foarte foarte frica! Cand am urcat pentru altcineva sau pentru ceva anume, nu mi-a fost foarte frica!

Mi-a fost frica(foarte!) doar atunci cand ma trezeam fara un motiv sa fiu acolo sau fara un motiv sa urc.
Si cu toate astea… nu am cazut niciodata. Sau atunci cand am cazut m-am ridicat ca sa urc mai bine motivata! La naiba, sunt mai rau decat buruienile. :- )))

Frica? Frica o simt tot timpul. M-am obisnuit cu ideea ca frica mea o sa dispara odata cu mine.

Dar pe langa toate astea, indiferent de ce fel de frica traiam (si traiesc) ea a fost intr-un fel o masura a valorilor pe care le dadeam lucrurilor. Un fel de „ce conteaza pentru mine?” Cu cat frica e mai mare cu atat inteleg mai bine de ce am nevoie ca sa urc si cat de important(sau nu) e urcusul asta pentru mine.

In episodul viitor… despre rau de miscare. :- ))))

Dimineata aproape (para)normala 2

Unele dimineti vin pe ocolite. Trec pe langa tine ca niste necunoscuti care-ti prind privirea doar ca sa-ti spuna „esti dilita” intr-un mod cu totul aparte, esential pentru omenire, dupa care iti fura covorasul tau de Aladin ce esti si te trezesti in c.. fund, privind cu uimire spre ceea ce pentru moment crezi ca e cerul dar e defapt o tanti care mananca o para si tu ai impresia ca e cerul pentru ca astepti sa-ti pice para malaiata.

Asta-mi aduce aminte de altceva dar sa nu ne abatem chiar chiar chiar in halul asta. Pe scurt: asa cum unii stiu sa gateasca frumos si primesc ei o satisfactie din faptul ca dupa acest act eroic totul e mai curat decat era inainte, uite asa si eu primesc o mare satisfactie sa vad bucataria intoarsa pe dos. Nu o fac constient dar daca nu gatesc cu o anumita pasiune care lasa loc de alte griji inafar’ de „sa fie bun” ma simt o cu totul alta persoana. Lucru care e mai grav decat o bucatarie intoarsa pe dos. Ihi, pe scurt! Sa revenim…

Ma uitam la priveliste. Prima data cand m-am uitat in directia aia mi-am spus „ha! ce scunde sunt femeile alea!” A 2-a oara m-am intrebat, tremurand din varful tigarii „uite si astea sunt tot scunde… unde sunt femeile inalte?”. Intr-un fel eram constienta de idiotenia gandurilor mele dar nu eram dispusa sa ma opresc. Ma uitam asa, din cand in cand. Am observat si un domn. Si el era scund. Incepea sa ma roada. Ma uitam cu coada ochiului tot timpul. Nici o miscare. Ma rodea rau de tot deja.
Trece o masina si spre uimirea mea o vad lungindu-se parca supta de un vid. Apoi, parca sub puterea pseudofortei de inertie, o vad lovindu-se de sine si in loc de miscari violente inainte-inapoi urmate de o oprire… o vad revenind la forma initiala! Nimic! Era ca si inainte! Si atunci probabil se trezesc ochii sa focalizeze altfel si sa ma ajute (ca mintea mea nu era dispusa la nicio trezire in momentul ala). Era geamul! Geamul nu era uniform. Na! Pai sa nu ma arunc de la etaj ca sa-mi demonstez ca trupul meu o sa pice natural de „BUF!” dar creierul o sa pluteasca lin prin aer ca un PUF???

Nu ma supar pe mine. Imi place sa rad. E mai bine sa razi decat sa te arunci.

Odata ce incep asa stiu ca nu s-a terminat. E inca dimineata. Orice e posibil. Ma trezesc intrebandu-ma unde imi e telefonul in timp ce vorbeam la el. Putea sa fie si mai rau. Nu pot sa ma abtin sa nu remarc asta. Puteam sa ma trezesc sa-mi caut telefonul ca sa sun pe careva sa-mi spuna unde imi e telefonul.

M-am uitat si in alta directie, recunosc. La un moment dat observ balcoanele si ma paleste imaginea unor locuinte plutitoare in care locuiesc creaturi in forma de bonsai care poarta dialoguri(intotdeauna doar doi) si care-si prind ideile din aer asa cum prind iguanele mustele din zbor. Toata scena e urmata de un rumegat specific bovinelor. Mmm, mami? Ajutor? Ajutooor oor oor oor!

Bun. Privind niste porumbei imi trece prin minte un gand. Imi recomand sa nu-l scriu pe asta. E prea de tot. Sunt vegetariana, ce naiba!

Ajung la trecerea de pietoni. Ma opresc pe ea pentru ca navaleste pe mine o pofta nebuna sa ma joc sotron. Incerc sa ma mobilizez. Nu se poate… nu se poate… e ok… totul e ok… iarba e verde… nununu… camp cu flori, cer cu nori, matze cu mustati. Hai hai! stiu ca pot! mai am cativa pasi! Aaaahh, daca as rezista sa nu ma apuce topaitul! Am rezistat dar recunosc ca m-am uitat trist inapoi. Nu imi era mie de topait. Imi era ca odata ajunsa la casutele imaginare 7 si 8 o sa-mi vina sa ma intorc.

Mai multe nu pot sa spun. Sper doar ca dimineata s-a incheiat.

Mici precizari:
1, Nu am fumat in viata mea iarba.

2. Nici mama, niciodata.

3. Daca te trezesti la usa cu niste indivizi care intreaba de smochina si vor sa o convinga sa probeze o camasa alba cu maneci exagerat de lungi te rog tare de tot(si din tot sufletul meu mic si pricajit si vai de c… fundul lui) sa le spui asa:
„Smochina nu exista in lumea noastra, a cd-urilor! Ea comunica cu mine prin intermediul ultra-violetelor bordo de cand a parasit-o Elena ei imaginara si de cand refuza sa mai mearga la Varza.”

Multumesc anticipat.

Strada mea

Era frumos pe strada mea. Locuiam pe o strada de case, o strada linistita langa un parc. Fiecare casa avea cel putin o gradinita de flori si un copac mai impunator(un nuc, un brad, un corcodus mai bine dezvoltat). Majoritatea caselor erau fara etaj si vopsite cu var. Unele erau imbracate cu plante cataratoare. In fiecare curte exista un loc pentru relaxare: un balansoar, o bancuta de lemn, un hamac improvizat.

Pe strada mea fiecarui om ii revenea o pisica sau un catel. Cand se intalneau pe drum isi vorbeau de pisici. Daca o pisica sau un caine avea pui stia toata strada. Era mare sarbatoare. Cine vrea pui? Oferta nu acoperea niciodata cererea. Strada, desi departe de a fi remarcabila pentru un trecator oarecare, era un fel de resedinta de lux pentru patrupede.

Oamenii vorbeau frumos. Vecinii nu erau genul sacaitor si mai degraba genul caruia nu ii pasa de ce faci tu acolo in curte dar te saluta cu drag si cu tot corpul daca le pica ochii pe tine.
Isi imprumutau masina de tuns iarba. Defapt erau vreo doua pe toata strada dar toata lumea avea micul gazon sau petecul de iarba ingrijit. Isi imprumutau cu drag orice si toata lumea aducea acel ceva inapoi.

Erau mai multi copii infiati pe strada. Erau luati pentru un an dar erau foarte indragiti si ajungeau adoptati pana la urma. In primul an erau mai smecheri ei. Veneau si iti sunau la sonerie dupa care o taiau. Se urcau pe garaje. Se urcau in copaci. Se urcau pe case. Dupa o perioada se mai potoleau. Ii intalneai pe strada. Stateai la o poveste cu ei. Mergeau cu flori la piata si erau bucurosi ca asa o ajuta pe mami. Iti povesteau de ce fac ei la scoala sau se jucau frumos si intr-o galagie normala pentru varsta lor. Cateodata era placut sa ii privesti.

Era liniste totusi, o liniste profunda. Nu existau magazine sau puncte de atractie inafar’ de o cararuie la capatul ei care ducea spre parc si spre un pod de fier. Nu multa lume stia de ea.

Singurul lucru dificil si uneori frustrant era drumul(soseaua)! Era oribil! Facut din pamant si bolovani avea gropi imense in el. Daca ploua, o masina ramanea impotmolita. Iarna era si mai rau. Traaage. Adu laaant. Tecaruiala, treburi, 7 barbati cu mainile in solduri sau scarpinandu-se in cap in jurul ei. Trei imping masina din fata, trei din spate, unul sta cu o mana in sold si cu una peste gura gandind probabil la de ce nu se misca masina. Dialoguri in genul „ma ma ba ba baaaaa, hooooo baaaaa!” sau „Ba, lasa-l pe gigel la volan ca el stie”. Cateodata erau si comentatori cu iz de specialisti „Mnu, no, poate, nu nu, nu-i bine asa, e prea scurt lantul, e prea lung lantul” etc.
Se adunau si cateva pisici la un astfel de spectacol. Stateau pe cate o dala veche si sparta de trotoar si priveau surprinse.

Au inceput sa faca drumul. Avem un vecin fost inginer de drumuri, poduri, cai ferate. Era mai tot timpul afara. Povestea cu patos tot felul de povesti cu si despre drumari. Am aflat lucruri noi: ce face masinuta aia, ce face cealalta, ce fel de pietris e ala si alalalt si de ce il uda dupa. Au inceput sa puna asfalt. A urmat: din ce e facut asfaltul, ce e solutia pe care o imprastie inainte, cum se masoara cat de compact e pietrisul de sub, de ce se acopera si gurile de canal si alte intrebari la care el raspundea cu sclipiri in ochi.
Omul mirosea asfaltul cu ochii inchisi. Cata placere pe fata lui! Aproape ca imi venea sa ma fac si eu drumar.

Ei bine! Acum au facut drumul! Avem drum asfaltat! Avem trotuar din pavaj. E nou. Strada e parca mai lunga acum. Au facut si intrare spre parc si spre pod. Nu se mai aud la fel masinile. Nu mai ai timp sa faci pe baba curioasa si sa sari la geam sa vezi cine trece. Oricum trec foarte multe masini acum.

Intr-o saptamana au murit 4 pisici calcate de masini. In doua lumea nu te mai intreaba de pisici sau caini de frica sa nu auda vestea proasta. Copiii nu mai sunt lasati sa se joace pe drum. Lesne de inteles de ce. E galagie, o galagie a celor care locuiesc acolo.

Nu mai vezi batranii la povesti seara. Nu mai auzi povesti de viata de la geamul meu.
Nu mai e verde. Nu mai sunt dale vechi. Imi placeau mult.

Dupa miezul noptii se aduna la capatul strazii tot felul de gasti cu tot felul de motoare. Trag „linii”. Urlete, aplauze, huiduieli si toooot felul de voci deloc familiare. Daca nu suna careva la politie se retrag in parc. Galagie acum si in parc. Rasete. Muzica data la maxim. Tot felul de indivizi care-ti sar gardul din spatele casei pentru furatul nestingherit de nuci sau alte cucurbitacee.
Vor sa deschida magazin pe strada. Vor sa deschida magazin in parc.

Eu ma tot mir.
Au facut doar drumul! S-a schimbat aproape tot. S-a schimbat vizual. Nu mai are acelasi miros. S-au schimbat oamenii. Sunetele sunt din alta lume. Parca ne-au invadat extraterestrii. Daca citesti asta o sa te rog sa spui lumii de strada mea, de cum am fost mutati, invadati si afectati! Suntem niste victime!!!!!! :- ))))

Ma gandesc sa-mi iau vecinii la o discutie. Ma gandesc sa incerc sa-i conving sa facem gropi in drum. Sa facem gropi mari. Nu cred ca am cum sa-i conving dar s-ar putea sa-i corup pe pustanii de pe strada. Acum imi pare rau ca nu am fost mai prietenoasa cu ei…
M-au mutat!

Imi pare rau de strada mea. Atat. Imi pare rau de ea.
Cateodata ma uit urat la domnu’ inginer-drumarul.

Drumul ala era rau si ne-am zis sa scapam de el. Noi, noi care mereu le stim pe toate, noi care facem „bine”. Parca ne construim piramide din carti de joc. Vedem o carte care nu sta chiar bine si pentru ca vrem s-o facem si mai buna, si mai stabila, atingem cartea aia! atingem pentru ca cu mintea intelegem raul ei sau potentialul de a face un rau piramidei dar noi nu avem maini si nici indemanare pentru bine.
Bun, am divagat! Ma simt mai bine acum. :- )))

Sunt

Se pare ca Varza chiar ajuta! :- ))

Am fost deprimata toata ziua. Am avut senzatia ca nu mai are rost sa inghit, ca nu mai pot si nu mai am rabdare, ca vreau acasa la mine, ca vreau un suflet drag langa mine… cu o sticla de vin langa el.

Exista zile ca astea. Ne-am vazut. M-a obosit si s-a ras de mine pe tzoagla. M-a dus pana la urma la bere. A ras din nou de mine. Nu am stat acolo.

Am baut berea pe o sina de cale ferata. Ne-am fumat tigarile acolo. Ne-am pilit amandoi si am pus la punct planul nostru de atac pentru maine.

Ne-am intors cu tzoagla prin ploaie. Si atunci mi-a trecut. Mi-a venit din nou sa zambesc. Nu, nu sunt singura. Nici macar atunci cand nu e nimeni langa mine. Ma am pe mine prin ploaie. Am picuri pe piele si in par. Am zambetul pe fata. Rad de mine si de cel putin 3 reactii dure pe care le-am avut azi.

Si… in rest. Ma plimb prin ploaie cu o tigara aprinsa in coltul gurii, cu pompa de masina in spate, cu probleme la frane, cu o bere la ghidon. E… frumos. :- ))) E frumos sa te regasesti. E… bezna afara. Ce bine ca e doar afara.

Sunt bine intr-un fel. Ma am. Si nu ma dau pe nimic. Nu dau momentul asta pentru nimic in lume.

Si ma conduci. Si te conduc. Si ne-am pilit. Si ne tot conducem vreo ora.
Si imi e bine. Si plec maine. Plec cu tine dar cu tine e bine. Pot sa fiu singura cu tine. Imi permit sa nu mai fiu singura cu tine. Stiu ca nu ma judeci. Stiu ca nu incalci nimic din ce e prea mic si vulnerabil ca sa fie vazut. Si tie lucrurile astea iti par muntii si zidurile mele de cetate. O cetate pe care nu vrei sa o invadezi.

O sa ai mereu un loc in ea. Il meriti.

Sunt magazinul tau de antichitati. Sunt cetatea ta. Sunt popasul tau. Si ma bucur ca pot sa-ti dau atat. Si ma bucur ca nu imi ceri mai mult. Esti refugiul meu. Esti pastila mea de ras. Esti urechea aia speciala care se mareste la fiecare porumbel care-mi scapa pe gura. Esti omul de langa mine care intelege ca eu nu sunt singura. Sunt acolo. Deci stiu ca nu trebuie sa fiu neaparat. 🙂

Draga jurnalichimichitzel

Draga noptichimichinal?
Draga noapte. Eterna noapte. Bezna.

Draga!

Jurnalule, iti scriu cu greu incercand sa te zaresc cumva printre mustati si coada. Asta e. Eu nu stiu ce sa-i mai fac. Ii place intre mine si tastatura. Nu ma baga in seama. El e cu ale lui si ale lui sunt intre mine si tine.

Gata. Azi am fost la o sedinta de psihoterapie. Se presupune ca de acum imi revin. In timp ce devoram fructele cu privirea zaresc creatura care urma sa-mi fie psihoterapeut. Varza.

Varza m-a privit intelegator la inceput. Nu a pomenit nimic de pret. Cata intelegere!

Si am inceput.

Varza: Esti varza!

Smochina: Mnu! Eu sunt o smochina.

Varza: Ba esti varza.

Smochina: Si ce propui?

Varza: Sa ma vizitezi mai des.

Smochina: Eu nu stiu ce mai vrei. Nu ti-am dat eu suficienta atentie in ultima vreme? Sau vrei sa-mi scoti ochii cu jumatatea de piftea pe care am muscat-o din greseala? Sau cu ciorba aia? Sunt saptamani intregi de clorofila si lapte. Recunoaste… Iti citesc in frunzeeeeee. Varzaresti tu ceva acolo.

Varza: Sa revenim la tine.

Smochina: Sa revenim.

Varza: Esti pe dos si bine invelita de asta.

Smochina: Multumesc, nici tu nu esti prea rea.

Varza: Luciditatea ta a scazut odata cu alcoolemia. Treci deja la valori negative.

Smochina: Bine, recunosc, am exagrat cu incaltamintea azi. Sunt prea multe perechi. Nu mai conteaza acum. Conteaza ce o sa fac de acum. Conteaza ca tu! Da, tu! Varzo, tu o sa ma ajuti!

Varza: Da. Dar trebuie sa intelegi ca eu nu sunt salvarea. Sunt doar ajutorul. Sunt doar o carja de care te sprijini atunci cand nu te mai impaci cu „picioarele”.

Smochina: Da, esti o carja. Esti o… carja. Stai sa ma concentrez. Aaaa! Pai sigur! Cum de nu mi-am dat seama pana acum, varzo! Esti o carja!

Varza: Ceea ce eu iti spun trebuie sa fie ca si cum ai arunca un bolovan intr-un lac.

Smochina: Pliosc? Buf cu lip pic mic mic?

Varza. Cuvintele mele nu trebuie digerate la propriu. Undele pe care acestea le lasa in tine sunt importante.

Smochina: Ihi! Dar stii ca oamenii te privesc digerabila per total… la propriu.

Varza: Smochino!

Smochina: Varzo!

Varza: Ne vedem saptamana viitoare.

Smochina: Bine.

Si cum ma ridicam eu sa plec m-am impiedicat, asa cum era de asteptat, de propriile picioare. Initial am vrut sa zic „Uite podeaua”. Dar nu. Nu am cazut totusi. Mi-am zis „Uite un picior! A, asta e al meu.” Avea dreptate Varza! Cuvintele ei au ramas in mine ca niste unde. Poate ca totusi am nevoie de o carja.

Mi-am luat piciorul si perechiile de pantofi/sandale and co si am plecat extenuata spre casa. Spre masina. Spre parcare. Spre iesire. Spre casa de marcat. Spre raionul cu paine. Spre tine ca sa-ti explic eu tie cum sta treaba cu „ceva nu-i bine aici”.

Acestea fiind spuse, il musc de coada.

electronul rezonabil

Doua secunde surori se rotesc in jurul unei idei ca niste electroni. Una e pentru tine. Una e pentru mine.

Pornim din acelasi atom zapacit de forte. Eu o iau cu secunda mea intr-o directie si tu in alta. Am certitudinea ca nu o luam in aceeasi directie. Se vede de la o posta atomica. Eu aleg sa deschid. Tu alegi sa inchizi. Eu aleg sa dezvalui. Tu alegi sa invalui.

Si macar daca as stii asta sigur. Daca as stii sigur ca pornim in directii opuse as avea inca certitudinea ca o sa te mai intalnesc intr-o zi. La plimbare pe o sfera universala. Am merge pe ea si ne-am intalni la un alt posibil pol, intr-o alta lume.
Dar nu pot sa am acum certitudini. Stiu cararea pe care eu o bat.

Generam lungimi de unda. Cu siguranta nu suntem pe aceeasi lungime de unda. Se vede de la o primarie atomica. Si in timp ce te privesc cum te duci dintr-o blazare in alta ma gandesc ca in viata asta poate nu am fost eu suficient de atenta…

Poate am calcat eu in prea multi cacati. Dar imi dau seama ca eu sunt mai rau. Eu imi construiesc blablazari. Ma auto-blablazez.

Sa zicem. Ma blablazez si acum. Imi zic, nu, eu nu sunt asa. Ce zapaceala. Sunt cum sunt! S-ar putea sa ma surprind si pe mine uneori dar asta e. Auto-cunoasterea este un proces incheiat doar pentru superficiali sau… Dupa cum vezi, mi-am luat secunda. Am folosit-o pentru o alta idee.

Sa zicem ca imi e mai frica sa nu dau un tur universal si sa te gasesc in acelasi loc, in jurul aceleasi idei. Pentru ca te-as privi cu mila fara sa-mi dau seama ca tot ce am facut e ceea ce ai facut si tu. Tu ai dat ture la nesfarsit in jurul unei idei iar eu am dat un singur tur, pe o singura cale, in jurul universului.

Azi. Azi am fost rezonabila. Azi m-am intrebat incotro. Azi am stiut incotro ma duc eu. Azi am gandit ca tine. Azi am fost totusi rezonabila. Inca sunt. Sunt rezonabila cu mine.

Fara rezonante.

Nu stiu despre cine-i vorba. In principal e vorba despre mine. Stiu, e dureros sa constati ca uneori eu chiar ma gandesc la mine si vin si scriu aici. Rusinos din partea mea!
Ce am vrut sa zic? Adica nu se intelege? Si ce vina am eu! Eu ma inteleg perfect.

Nu am alte raspunsuri decat astea de mai sus. Nu are rost sa imi pui aceleasi intrebari. Raspunsurile sunt aceleasi.

Firma manastire

Firma la care lucra era organizata precum o manastire. Era chiar asezata asa cum in capul meu ar trebui sa fie asezata o manastire: departe.

Oamenii munceau mult iar daca se cerea o marire de salariu li se raspundea ca firma nu poate, ca ei trebuie sa creada in scopul firmei si sa se gandeasca la ce vrea firma si la cum e mai bine pentru firma. Oricum te simteai rusinat si umil dupa ce mergeai sa-ti ceri o marire spre decent.

Din cand in cand aveau slujbe. Ei le numeau sedinte. In care se discutau lucruri. Sau nu. Depinde de ce vroia sfantu’ duh al afacerilor cu slapi. Defapt, e vorba de sfanta stare financiara, de stare e vorba.

Toata lumea muncea acolo si toti credeau ca acolo le e cel mai bine, ca nu pot sa plece altundeva, ca au chemare acolo desi era vorba doar de sperante.

Manastirea era structurata ca orice alta manastire de maicute. Era un preot cu mot in frunte la care mergeai rar sa te spovedesti pentru ca daca faceai asta iti raspundea in alta limba. Erau calugarii lui, putin la numar, importanti si izolati parca de tabloul intreg al firmei. Ii gaseai ba la cantina, ba la cimitir.

Mai exista si masa de maicute. Toate cu capul plecat si rupte de oboseala. Toate cu sarcini inutile sau exagerate. Toate straduindu-se sa intre in gratiile devinitatii si asteptand ca un calugar sau preotul sa le transmita intr-o zi un mesaj de la Sefu suprem, absolut, indubitabil si vesnic absent.

Au promovat-o. Acum e Maica Stareta a tuturor calugarilor din firma. Faca-se voia lui.

Fata verde

Tremur. Oricat as incerca tot exista un tremur al meu. Si cand fac cele mai sigure gesturi posibile sunt sigura ca o fac doar pentru aparente. Tremur defapt. Ochiul tau nu cunoste detaliul miscarilor mele. Nu il simte. Ma ierti ca nu iti spun. Te iert ca nu il vezi. Eu le vad. Vad prea multe.

Stiu ca nu ai nimic de ascuns. Genele tale danseaza cu irisii si buzele conspira cu lobii urechilor. Te doresc. Iti dau sa bei vin rosu. Razi tot mai mult. Sunt un jucator cinstit. Beau cat bei si tu. Ma pierd tot mai mult.

Uneori aerul dintre noi ajuta. Daca mi-as lipi acum fata de a ta as simti ca doare. Asa, tu mangai aerul cu obrazul si el ma mangaie pe mine. Martorul perfect: spatiul dintre noi. Muschii de pe fata ta sunt ai mei. Tu vorbesti fara oprire si ma intreb daca tu chiar crezi ca eu mai pot sa ascult cand tocmai mi-ai daruit o fata pentru simplul fapt ca tu inca crezi.

Ai reusit. Ai reusit sa ma faci sa te privesc doar pe tine. Sau cel putin in seara asta. Ai stiut sa ma pornesti:

Frumoasa betie de vin spre tine cu pas grabit si grijuliu ca sa te chem in apa, ca sa te vad inclestata de plante si serpi. Privi-te-as cum zambesti hipnotic printre bule de aer si fire de par! A apei. Uda. Uda pe piele si uda pe pereti de vene. A mea. Uda in profunzimi si uda sub priviri.

Iti construiesc punti imaginare in toate directile cu dublu sens. Te urmez oriunde ai alege sa mergi. Te usc la foc de luna si te imbrac in fumul tigarilor pe care le fumez. Te imbratisez si te miros. Mirosi a trup disperat sa simta caldura. Gemi prin piele pamant. Mirosi a radacini de nuc. Gemi a bagheta de dirijor. Mirosi a buze arse de alcool. Gemi ca sa nu tipi. Mirosi a nisip suspendat in lapte. Gemi a iasomie hranita de mirosul laptelui sfaraind pe nisipul desertului.

Te adorm. Iti daruiesc muschii inapoi. Iti daruiesc ceva ce nu se poate spune altfel. Camasa ta face un nod din maneci in jurul gatului meu. Adorm. Si dorm, dorm, dorm, dorm a dor pentru ce nu am avut niciodata.

papusarul

Traia intr-o cutie. Era Papusarul de mic cand printre cuvintele celorlalti prezenta lui devenea incerta, cand cuvintele lui de drag, de dor, de durere, deveneau bule de apa in lumea lor subselenara, aeriana si cu dumnezii in neamuri.

Avea un fel de a zambi si de a vorbi. Toata fata sustinea ceea ce spune: sprancenele se incruntau, nasul mic isi ridica si cobora usor varful, obrajii imbingeau parca buzele sa se zbarceasca intr-o adunatura ce semana cu intrarea intr-o gaura neagra.

In spatele a tot, a tot ce a trait, statea Papusarul nostru tinand in mana sfori legate de corpul nostru, sfori pe care le negam in timp ce el ne duce mana, inclestata intr-un pumn, spre fata lui. Noi credem ca ne apropiem si ca mai avem nevoie de cativa centimetrii sa-l atingem in timp ce el ne zambeste cu drag… crizele noastre, crizele lor, a papusilor.

Sunt o papusa de a lui. Am locul meu pe scena. Am fapta mea in mana lui. Am inclestat si eu pumnul si l-am indreptat spre fata lui. Poate ca am avut o secunda, dictata de ceea ce unii numesc destin, sa privesc motivul meseriei lui fara sa pot sa-l enunt asta in timp ce ma revoltam ca nu sunt un om liber. Ca un fel de secret ce mi-a fost spus fara cuvinte. Acum imi e permis sa fiu un martor si sa scriu toate astea. Dar tot nu ma las de statutul meu de papusa. Poate ca mi se trage din dorinta de a fi folosita. Cine le mai stie pe toate… A, da, Papusarul.

Imi simt degetele dirijate de sfori si asta inseamna ca trebuie sa spun mai mult de el.

Munceste mult cu noi. Suntem viata lui. Mai gandeste-te inainte sa arunci cu piatra in el, papa umpic de viata inainte. Se lasa urat. Se lasa nevazut. Limbile de lemn ale papusilor bat incet in ritmul unei batai ce seamana a clopot, a inima, a viata din lemnul nostru uscat.

Scartaim din incheieturi miscati de gesturile lui. Noi vorbim cu limba noasta de lemn. El vorbeste ca un mut, cu mana, cu degetele. Traieste prin noi, prin ce spunem si ce facem si ne dirijeaza pe scena lui minuscula in asa fel incat sa parem autentici.

Ne revoltam si ne spunem cu mandrie ca avem altceva mai bun de facut si el ne intelege si ne da pace. Doar ca atunci cand ne asezam in spatele cortinei, in spatele carpei de sters praful, realizam ca nu, nu aveam altceva mai bun de facut. Nu cunoastem viata altfel si daca o cunoastem alegem sa fim sub dorintele mainii lui.

Oboseste Papusarul nostru. Oboseste si vrea uneori sa fie si iubit. Nu cheama incet spre el si noi il imbratisam cu indoieli in priviri. Oare chiar vrem sa facem asta?
Realizam prea tarziu ce vrem. Cand el face pauze inceptam sa mai fim. Cu privirea stralucitoare si calda ne readuce la viata. Nu traieste fara noi, papusi care credem in el si nu traim fara el, Papusarul care crede in noi, Papusarul care isi imparte sufletul in bucati mici mici suficiente fiecarei papusi.

E un geniu al manipularii si papusa din mine, ca si papusa din tine, realizeaza ca nu e vorba de manipulare. E vorba de geniul lui.

Si in plus… Ai vazut tu papusar care sa nu manipuleze sfori?
Ma duc in cutia lui. Vreau sa traiesc langa el. Langa papusa care il reprezinta. Langa papusa cu care se prezinta.

Cercei

Pun pepsi la frigider si pornesc cuptorul. E cald. E cumplit de cald. Nici macar nu e dureros de cald. Frigul e dureros uneori. Caldura asta e doar cumplita.

Experiment. Fac cercei. E cald. I-am facut. I-am pus la cuptor. Am deschis un pepsi.

Si apare Mindy. O stii pe Mindy? Nu, nu o stii. E una dintre personajele mele preferate. Ma asez strategic in fata cuptorului. Astept. Apare Mindy.

Mindy: Hello! Whatchyour doin’?

Smochina: Fac cercelusi.

Mindy: Wwwwhyyyy?

Smochina: Pentru ca vreau sa vad cum e. Nu am incercat niciodata.

Mindy: Wwwwhyyy?

Smochina: Pentru imi place sa incerc tot felul. Daca nu merge mai incerc pana merge. Pentru ca imi place sa cred ca ma autoeduc si ca imi construiesc tot felul de aptitudini pe care nu le aveam pana atunci chiar daca pana una alta nu ma ajuta la nimic.

Mindy: Wwwwhyyy?

Smochina: Pentru ca nu ma ajuta! Pentru ca asa sunt eu!

Mindy: Oooki, Love u, By Bye!

Nu fug

Tarziu am realizat ce e cu „am fugit”. Fug cand trebuie sa fug, cand nu merita sa stau sau cand din motive de afinitati sau antipatii trebuie sa sa fug.

Azi chiar am zis „nu fug” asteptand dupa cineva. Abia dupa ce am scris am realizat. Nu aveam de ce sa fug. Nu vroiam sa fug. Vroiam sa vorbesc. Se pare ca tata avea dreptate. Tata are o obsesie cu rolele. Si cand se da cu ele la un moment dat, povesteste el, realizeaza ca isi pierde placerea si uita de ce sa da el cu rolele defapt. Atunci trage o grimasa a zambet care se transforma in zambet si care chiar ajunge sa ii induca o stare de zambet interior. Ei bine, sunt deacord cu tine asa cum sunt in toate discutiile noastre, tati. Daaarrr :- ))) Pentru ca daca nu e un dar din partea ta e un dar din partea mea. Revenind… azi am trait chestia aia de care zici tu… Si la putin timp dupa am trait autenticul. Stii ceva, ma tati? Poate de aia ezit. Pentru ca ma leg prea mult de autentic. Si dp meu dv… bine fac.

„Impartasesc placerea asta cu rabdare”

Eh, tarziu… relativ. La mine e devreme din punctul de vedere al celor care ma inconjoara. Si cand ma gandesc la tine(aici nu vb de tati). La tine e si mai devreme.

Dezastruos ar fi sa incep sa-ti povestesc cat de tarziu e la mine si cat de devreme la tine. Dar nu e chiar asa. Depinde de vin. Si cum vin. Si in ce fel vin. Si daca vin in alte culori decat rosu.

Pentru omul cu care chiar nu stiu nimic sigur dar ma risc cavalereste de fiecare data.

Casa de piatra

Ce urmeaza sa scriu nu se mai repeta, ok? Am si eu urme de orgoliu prin mine. :p

Da, sunteti frumosi. Toate teoriile mele cum ca nunta si casatoria nu ar avea ceva esential si frumos se darama in fata voastra. Sunteti exceptia in fata careia tac si admir incercand sa nu explodez de fericire ca cineva ma contrazice prin fapte si darama cuvintele pe care le scap cand vine vorba de afaceri sociale.

Daca sunteti ceva, cu siguranta sunteti frumosi impreuna. V-am urmarit de cand v-ati cunoscut.

Am fost acolo cand privirile voastre s-au intalnit. Am fost acolo cand credeati ca nimeni nu va vede ca va pupati(imi pare rau, chiar nu aveam unde sa fug). Am fost langa el. Am fost langa ea. Ma bucur cel mai mult ca am fost langa voi.

Ma bucur ca v-am vazut schimbandu-va si acceptandu-va reciproc. Ma bucur ca am vazut pasiunea si curajul din ochii vostri. Imi cer scuze ca am generat prima cearta dintre voi, daca stiam ca nu cadeti deacord in privinta culorii cerului taceam. Oricum, ma bucur ca am vazut cu voi cum se cearta doi oameni frumosi si cum, chiar daca nu trag in aceeasi directie, ajung in acelasi loc, unul in bratele celuilalt, impacati, impliniti si vii, plini de dorinte dar mai ales de vointe.

Stiu ca voi v-ati casatorit defapt acum 4 ani. Nu azi. V-ati casatorit din primele vorbe pe care le-ati spus.

Imi vine greu sa spun ce vad in voi sau ce vedeti in voi. Oricum nimeni nu m-ar crede ca exista asa ceva, ca exista atat de frumos si ca voi faceti impreuna ceva atat de greu sa para atat de simplu. Se zice ca daca bei foarte mult vezi dublu. Oricat as bea tot o singura fiinta va vad. O mana intinsa spre cer, o privire atintita spre o bratara, 3 maini impreunate si acelasi zambet stins intr-un sarut.

Sa-mi fiu scuzata de aici dar voi sunteti in ciuda pulii. Nu ca nu au existat si cei care v-au invidiat sau cei care v-au vrut seci si reci. Asa numa’, sa nu aveti voi ce nu pot sa aiba ei.

Imi pare rau intr-un fel ca nu am cuvinte prin care sa spun. Va iubesc iubirea. Stiu ca stiti. :p

Casa de piatra. Cu parchet si mobila solida, cu bucatarie si baie larga, cu mansarda si balansoar, cu animale de casa, cu tot felul de jucarii :- )))))) (Eh, nu am rezistat sa fiu cuminte pana la capat).

Gata. Ce mai e si asta? Rehidratarea sufletului smochinit?! Sa revenim la ale noastre in timp ce altii isi traiesc frumoasa poveste de iubire. Sau mai bine zis, sa le dam ce isi doresc si stiu sa pretuiasca mai mult decat orice, absenta a tot ce nu e celalalt, absenta noastra.🙂

Ma culc.

Eram atat de obosita. Mi-am ras pielea jos si m-am imbracat intr-o bucata de pijama. Am strans lumina impreuna si am divizat-o in doze mici si egale ca niste beculetze deasupra capului. Si abia dupa le-am stins pe rand, pe fiecare.

Mi-am tras o patura peste pielea mea de pijama si am inchis ochii. Enervant. Enervant sa-i inchizi dintr-o lume si sa se deschida in alta! In lumea asta, in care mi-am deschis ochii am zarit un profet in mijlocul multimii si ascultandu-l s-a aprins un beculetz in cealalta lume, in a noastra a tuturor. Crezul lui devenea al altora. Crezul lui nu mai era doar al lui, nu mai era singur stapan pe el. Acum erau si altii stapan pe el. Am avut dreptate sa-mi spun ca crezul meu ar trebui sa fie atat de intim pentru mine. Si am gresit sa incalc asta.

Am stins si becul asta. Am inchis ochii si a inceput sa ma strige. I-am zis sa taca. Am aprins lumina de vreo 10 ori incercand sa-l fac sa taca. De ce strigi si tu la mine?? Ce naiba va apuca pe toti? De ce aruncati in altii cand voi aveti ceva pe suflet? De ce loviti cand aveti nevoie de altceva? M-am suparat. Nici macar nu mai astept sa ma satur.

M-am ridicat sa fumez o tigara pentru ca sunt o pula impotenta. Mai odihnita ca niciodata. Mi-am dat seama de o minciuna care mi s-a spus ieri, sau azi. Nu mi-am dat seama ca era o minciuna. Adica stiam ca nu se intampla dar… E ca si atunci cand nu stii ca esti mintit chiar daca nu crezi ce auzi si stii din start ca sunt doar cuvinte cu intentie dar care nu o sa-si gaseasca implinirea. Nu in lumea asta cel putin. Si pana la urma nu ma deranjeaza atat de tare sa chiar fiu mintita. De data asta m-am enervat. Pentru ca stiu de ce am fost mintita. Si chiar nu ma doare minciuna, minciunile in general nu ma dor. Scopul asteia. Ca si cum nu inteleg…

Incerc sa-mi spun ca o sa-mi treaca intr-o ora. Cel putin daca nu trece ca prin vis sa treaca asa cum trece, il accept si asa: tic tac tic tac. Si cu asta as putea sa spun ca am rabdare cu timpul de dragul timpului. Poate de asta nu ma enerveaza niciodata ceasul care bate zgomotos cand imi pun capul pe perna.

Nu imi e somn acum. Vreau sa raman cu ochii deschisi. Ma judec acum. Stiu ca nu ar trebui atat de aspru. Pana la urma toata lumea ajunge sa fie obosit macar odata in viata. Ma simt vinovata ca nu am avut ochii deschisi in momentul ala. Stiu ca e tampit sa ma mai gandesc la asta. Pentru mine e simplu. Cand se intampla asta trag un zambet intrebator. Zambetul intreaba. Ce ai avut de castigat? Si fug. Fug ca de obicei. Doar ca fug atat de repede incat ramane zambetul in aerul din jurul semnului de intrebare. Nu prea imi e somn.

E 2:30 am. Sunt trista si enervata, am rabdare cu timpul si nu imi e somn. Ma culc.🙂

Primul pas.

Pas. Pas. Pas. Adica: pîş pîş pîş. Prin fatza mea. Proviri intrebatoare si gata! Luceste frumosul din tine. Si… gata. Tu crezi ca nu imi doresc sa lucesti mai mult? Ai vrea tu. As vrea eu.

Aduni. Aduna. Aduna informatie. Filtreaza tot prin ce poti tu sa stii. Prin ce crezi tu ca e bine si nu. Prin ce crezi tu ca merge sau se impiedica. Nu conteaza. Ai dreptate. Dreptatea ta? In ochii mei? Mai bine tac.

Hai. Dreseaza-ma frumos. Stau aici? Ok, stau aici. Pana am chef sa stau aici stau aici. Daca totusi de decizi sa faci ceva fa-o pana la capat. Altfel iti futi timpul tie, nu numai mie.

Sa zicem. Te lasi de fumat, da? Te inteleg. Pe bune ca te inteleg. Urla la mine. Imagineaza-ti ca ma impusti, ca ma sugrumi, ca ma rupi in bucati. Rupe din mine la greu. Dar nu te reapuca! Esti o pula beata daca te reapuci. Si daca totusi te reapuci si ascunzi asta… esti o pula impotenta.

Si nu-mi vorbi despre vointa. Nu stii nimic de vointa pana nu incepi sa intelegi umilinta. La aia din care inveti ceva ma refer.

Termina! Tu ai spus-o. Tu s-o dregi.

Let it be

M-am smochinit demult. Am inceput sa ma smochinesc cand au navalit amintirile. Inca navalesc si simt ca ma cenusesc. Nu sunt grele sau usoare si am incercat sa le vad mai mult decat au fost. Nu te face foarte fericit de altfel sa le pictezi sau sa nu le arzi marginile. Adica sa nu adaugi o anumita aura unei amintiri te face uneori sa le omiti unicitatea.

Si pana la urma. Adica pana la urma urmei mele m-am linistit. Nu asa cum ma asteptam desi nu ma simt neaparat surprinsa.

Nu ma mai lupt. Nu am pentru ce. Spre uimirea mea nu am pierdut renuntand la lupta. Nu simt ca am castigat. Nu am castigat nimic. Nu am pierdut nimic. Dar am luptat. M-am zbatut. Si multi o sa vina sa-mi spuna ca nu ne zbatem degeaba. Prea tarziu. Nu mai cred.

Caut sa mai cred in fiorul unei pasiuni sau a unei sanse sau a unei sperante si ma opresc fara sa ma gandesc prea mult. Gata. Nu mai gandim. Nu mai gandim prea mult. Si hai sa nu mai cred in nimic. In locul ala de unde iau o minciuna a mea adresata mie ramane un gol ce doare. Si golul asta, in timp, din ceea ce parea a fi vid ce o sa ma inghita, s-a transformat intr-un gol neutru. E suportabil si defapt nici nu mi-am pus problema ca ar putea sa fie din nou insuportabil.

Imi vine sa spun ca sunt stapana mea si prin asta incep sa inteleg ca nu mi-am gasit inca cuvintele prin care sa exprim ce simt cu adevarat.

E ca si atunci cand stii ca nu mai esti demult copil dar te arati lumii ca unul. Cand simti ca nu mai rabdare, vreme sau chef sa faci asta si stii ca nu esti inca pregatit sau poate ca inca nu vrei sa ajungi parinte.

Nu mi-am pierdut imaginatia si nici curiozitatea pentru lumea in care traiesc. Nu am pierdut nimic din ce am trait si nici prin ce am trait. Nu am pierdut nimic.
Nu simt ca sunt mai inteleapta si nici mai inalta. Nu am castigat rabdare si nici crezul ca as avea dreptate. Nu am castigat nimic.

Doar ca… e ca si cum ai face stanga imprejur si ti-ai da seama ca mergeai cu spatele. Vedeai doar ce trece. Cred ca sunt prea batrana sa mai vad speranta in maine. O vad in mine, dar nu in maine sau in acolo.

Refuz politicos sa mai cred in ce nu exista azi si acum. Refuz asa cum refuzi o prajitura de care nu iti e pofta. Am trecut de faza in care imi vine sa zic bullshit din 5 in 5 minute la ce aud. Imi ajunge sa mi-o spun. Imi ajunge sa nu spun. Sa refuz sa vorbesc atunci cand nu e ceva de spus si sa ma apar de etichete si stampile puse aproape isteric pe fruntea mea de altii.

Partea proasta e ca incep sa ma plictisesc. Nu de mine. Dar simt un fel de plictiseala pentru ceva. Nici nu sunt sigura ca e plictiseala. Mai degraba indiferenta. Nu una violenta. Una simpla, una nespusa. Imi pierd entuziasmul. Cred ca asta se intampla. Imi pierd entuziasmul aratat. S-ar putea sa-l simt. Incep sa nu-l mai arat. Nu din frica de a fi interpretat gresit ci mai degraba din faptul ca intr-un fel nu poate fi impartit. Si nici trairea care l-a generat nu poate fi impartita.

Incep sa cred ca jobul asta pe care-l am dar nu il am e ok. E decent. E… altfel dar e decent. Incep sa cred ca progresul meu e incet. Nu stiu cat de sigur sau nesigur e. Cert e ca progresul e incet si jobul e decent.

Nu mai simt furie sau senzatia ca vaslesc intr-o barca pe uscat. Nu mai simt ca stau pe loc. Nu ma simt plafonata si nici obosita. Nu simt nici ca am inceput neaparat ceva.
Simt ca am rabdare desi nu astept nimic pana la urma. Desi nu o am cu cineva sau cu ceva anume. Simt ca e liniste. Si nu o liniste senina si inteleapta. O liniste oarecare. O liniste acceptabila. O liniste pe care nu-mi vine sa o judec. Si atat.

In alte cuvinte: Let it be.

Am un an si sunt iubit. La multi ani!

Te privesc si imi e frica sa te ating. Te observ cum privesti o bucata de atze absurde si haotice ca un carbune pe o coala de hartie. Atat de imperfect e amalgamul asta de atze. Si tu, totusi, ai vazut ce e mai mult in el. Ai vazut si vezi ceva ce eu nu vad, ceva dupa care eu nu as fugi niciodata, ceva ce face ca fiecare nerv si fiecare muschi din tine sa fie incordat. Te iubesc.

Imi doresc sa te ating. Imi doresc sa te mangai si sa te alint si imi dau seama ca in momentul asta sunt atat de egoista daca o fac. Nu pot sa te ating. Nu acum. Nu acum cand tu vezi ceva in atze. Nu conteaza ca vezi dinozauri sau matze in calduri. Ceva e suficient. Te iubesc.

Ma ard degetele sa imi trec mana prin parul tau. Ma ard vorbele astea tampite si sonoritatea lor. Ma arde gandul ca nu vorbesc limba ta. Ma incanta pana la a imi taia respiratia cuvantul „papa” pentru ca am toata certitudinea ca raspunzi afirmativ la el. Intotdeauna afirmativ. Afirm afirmativ: te iubesc.

Si imi dau seama cat de ciudat suna asta in urechile unora. Cat de tampit privita e iubirea. Imi pare rau, iubitule! Nu as putea sa spun ca nu e vina mea. E vina tuturor pana la urma. Inclusiv si a mea. Al meu. Si totusi… esti doar al tau. Stiu asta doar pentru ca te iubesc si nu pot sa te ating cand te vad asa. Te iubesc.

Pentru ca in momentul asta, in fix momentul asta, tu vezi ceva ce eu nu vad in amalgamul asta de atze. Iti respect „CEVA”-ul. Nu vreau sa ma ating de el. As vrea intr-un fel sa vad ce vezi si tu. As vrea defapt sa simt ce simti si tu. In fiecare moment. Dar fix in momentul asta. Te iubesc.

Nu te-am atins. Nu te voi atinge niciodata cand te vad asa. Esti perfect asa. Esti intreg asa. Esti superb asa. Esti iubit asa. Esti iubit si natrafos dar asta e o alta poveste si mie nu-mi pasa pentru ca sunt tampita cand vine vorba de tine si imi iubesc tampenia care iti face bine. Te iubesc.

As putea sa spun lumii cum e sa te ating. Dar vreau sa spun acum cum e sa nu te ating. Cum e sa vreau si sa stiu ca daca o fac iti distrug momentul, momentul asta in care tu vezi CEVA in amalgamul asta. Cum vezi tu o logica in ceva ce eu nu mai vad nimic… Ai tot respectul meu, iubitul meu. Ai iubirea mea acum si aici. E tot ce pot eu sa-ti dau mai bun din mine. Si pana la urma nu e vorba de ambalaj si de cadou. E vorba de mesaj. Te iubesc.

Momentul asta o sa-l am mereu in minte. Pentru ca ai facut in asa fel incat pentru mai mult de 20 de secunde sa mi se taie respiratia si sa nu simt ca ma sufoc. Esti perfect. Esti. Esti pentru mine pentru ca ti-ai facut singur momentul. E numai meritul tau pentru ce poti sa faci si chiar faci. Te iubesc.

Si chiar daca o comit si te ating e o onoare pentru mine ca te stiu lasat atins, ca ma lasi sa te ating fara sa rupi pielea de pe mine asa cum stiu ca poti sa faci. Bestie, tu nu ma strici, ma lasi, imi ingadui, ceri si ma ierti. Te iubesc.

Iti vad lupta si, desi nu vad acelasi lucru pe care tu il vezi, te respect. Stiu ca vrei sa mut jucaria mai departe ca sa vezi in ea acel CEVA si o fac fara sa ma gandesc o clipa ca in momentul ala, MOMENTUL ALA, execut un ordin. Si tu nu te plictisesti. Doar e momentul TAU. Si nu te-as atinge niciodata atunci. Nu e un ordin si nici sufocarea mea! Exist acolo unde imi permiti. Si asta e o limita a mea, nu o limita impusa de tine. E doar a permite. Pentru ca ma iubesti stiu ca nu ai sa te superi daca te ating FIX FIX in momentul asta, al tau defapt.

Dar nu o sa o fac. Pentru ca ce-mi dai respirand si traind cu mine imi taie respiratia si imi place sa traiesc, pana imi permiti, asa. E vorba de TINE aici. Si iarta-mi cuvintele stalcite si bolnave daca nu am stiut sa o spun si mai clar. Te iubesc.

Te iubesc si pentru ca. Si atat. Si pentru ca si pentru multe altele.

Si cine nu te vede asa sa te pupe delicat in…

DSC00088

La multi ani, Frantz.🙂

hai ca trece

Prea putine ore de somn. In momentul in care am deschis ochii am stiut ca azi nu e de bine. M-am ridicat ametita si ma intrebam daca o sa reusesc sa ajung la baie. Pe 15 mii de carari si sprijinita de pereti. Ha, mi-a iesit. Sunt in intarziere si ma grabesc. Ma grabesc foarte foarte incet. Totusi ma decid ca ma duc. Am incercat sa mananc un mar dar nu cred ca el vroia sa-l mananc. Altfel nu-mi explic.

Am avut si pe drum cateva caderi si inmuieri subite de genunchi dar de data asta ma injuram aruncandu-mi „inconstiento!” dupa fiecare cuvant deochiat.

Pe cand am gasit cladirea… Mi-a mai trecut. De aici lucrurile incep sa devina interesante pentru mine. Nu gasesc intrarea cladirii care sa fie in concordanta cu indicatiile pe care le-am primit. Trebuie sa urc… Trebuie sa urc… Dar toate scarile duc in jos! Ma tot cacai si macai la o intrare si intru pana la urma.

Un sicriu. Ok. Trecem peste. Doua sicrie. Hm. S-ar putea sa nu fiu in locul bun. Zece sicrie puse una peste alta. ok! ok! recunosc! am nevoie de ajutor! Un mort. Clar nu sunt in locul bun.

Si pe cand ma uitam suficient de confuza de peisaj, miros si linistea din cladire aud o pocnitura puternica in spatele meu. Sar. Ma uit repede in stanga, dreapta si sus. Fac ochii cat 2 cepe.
In spatele meu! Intotdeauna in spatele meu! De ce nu ma uit in spatele meu inainte de toate?! Cat de cascata pot sa fiu.

In spatele meu era o incapere alb spre verde goala. In mijlocul incaperii era o masa. Pe masa era un ziar. La masa statea un nene imbracat in alb. Si se caca pe el de ras. L-am asteptat sa-si savureze gluma. Ma cheama inauntru. Intru dar fac pasii in asa fel incat e clar ca sufletul ma trage in directia opusa. Salut frumos. Spun unde vreau sa ajung. Imi spune sa vin mai aproape ca nu e nici un mort prin zona. haha. Zau ca-mi vine sa rad. Ma face sa ma uit pe un geam inalt si imi spune ca trebuie sa intru pe usa aia mare mare mare si sa urc. Eu nu vad nicio usa mare mare. Pe bune. Toate sunt la fel de mici. Seamana cumplit de tare intre ele si toate sunt mici.

Primesc incurajari prietenesti aka palme peste spate si „curaj, hai!”

Ok. Ne jucam ciresica. Pe care intram. Omul nu mi-a spus ca dupa o usa e o alta usa. Da. E mare. Asta e. Eeeh, dar ce sunt cu manifestarile astea? Doar eu sunt zdravana. Am vazut multe la viata mea. Hai sa ma gandesc la tot ce am putut sa vad mai macabru. Ei vezi? Nu e chiar asa de rau. Un drac. De fiecare data e la fel de rau.

Eprubete. Cromatografii. Stativ. Substante. Carti. Un zambet. Asa mai discutam. Sunt in locul bun. E bine. Am ajuns unde trebuie. Continut stomacal, sange, urina, umpic de ficat. Eeee! Asa mai discutam. Asa mai merge.

Am descoperit o carte. Nu am vrut sa o iau cu mine. Mi-am zis ca o las acolo sa am de ce sa revin.

Sa nu-mi spuna careva ca ma plang prea mult ca azi imi arde de blesteme „corecte”.

Vine

Am ajuns. Am ajuns la timp cat sa o prind. Isi vestea venirea. Oricum vine rar neanuntata. Ma asez in hamac, imi aprind o tigara si o astept. Acum 5 minute o miroseam pe geam si ma gandeam ca ar trebui sa ma pregatesc pentru ea.

O vad venind pe cer. Ea e monstrul. Am trait asta de doua ori in viata mea. Odata priveam un tren si odata o asteptam. Se intinde cucerind parcele de albastru. E imensa si uneori isi arata latimea ingrozind trecatorii.
Isi anunta prezenta ca si cum ar trece o regina si in jurul ei dare de foc strabat marea de aer. Vine si nu e dorita. Vine si o astept pregatita de ea, pregatita sa o traiesc asa cum vine.

Norii gri intind covoare imense pentru ea. Ea e monstrul. O astept. O simt in aer. O simt in pasarile agitate si o vad in privirea celorlalti. Ne cunoastem din copilarie. O astept asa cum o asteptam si atunci.

Vine dezmatul! Vantul imi racoreste pielea. Trece peste mine ca un smirghel. Astept lacul sa ma simt si eu lucioasa. Matzele fug in toate partile. Vai de labele voastre!

Vine furtuna! Vine monstrul. De ce fugi? Te simti cu musca pe caciula? Stai daca nu ai nimic de spalat. Stai aici si astepata monstrul cu mine. Vine monstrul si o sa ne ajute sa dam merele alea jos din pom. O sa mancam mere spalate de ploaie, cazute in iarba.

Vine furtuna! O astept. Mi-am luat costumul de baie pe mine. Mi-am luat si ochelarii de soare. Ma duc in hamac.
Vine ploaia bine-mi pare vine ploaia vine ploaia bine-mi pare in gradina am o vine ploaia bine-mi pare in gradina am oooo.

Esti problema mea

Esti problema mea. Te citesc si simt ce simte toata lumea: lipseste ceva din ipoteza, ceva nu se spune, ceva nu se stie, lipseste o singura informatie ca sa te rezolv.

Lumea se uita la mine de sus ca si cum as sta intr-o banca inconjurata de o armata de profesori si toti pretind sa o rezolv ca si cum ei ti-ar cunoaste rezolvarea. Le zambesti ironic asa cum imi zambesti si mie acum. Stiu ca nici ei nu stiu. Asta imi da incredere pentru ca intotdeauna vad doar ce nu stiu. Cand te citesc stiu ce stiu.

Desi pentru ei a trecut o secunda pentru ca eu sa pun creionul pe foaie mie mi s-a parut o vesnicie incarcata de ganduri grele: Lipseste ceva. Nu stiu ce dar mai am nevoie sa stiu ceva ca sa te rezolv. Daca mi-ai spune cat are latura aia sau cealalta. Daca mi-ai spune cat si unde treci prin centrul acelui cilindru din interior. Stiu ca nu esti simpla dar lucrul care ma opreste sa vad o rezolvare e faptul ca defapt eu cer ceva, acea mica informatie ca sa te fac mai simpla pentru mine.

Spunandu-mi asta, renunt la vise, iau pixul si fac ceea ce eu stiu ca pot sa fac. Pana am pus varful pixului pe foaie au trecut 2 secunde dar mie mi s-a parut o vesnicie sa ma apuc sa te rezolv.

Am inceput sa te desenez initial sau sa desenez ce stiam din tine. Ti-am facut „trasaturile” principale si dupa am pus cateva detalii pe care le mai aveam. Am mai trasat cateva linii ca sa te fac tridimensionala. M-am relaxat putin ca sa-mi dau seama ce pot sa mai deduc din ce stiu despre tine. Defapt de aici a inceput adevarata rezolvare.

Ca sa te rezolv am scris aproape 5 pagini. Mi-au spus ca nu exista o alta rezolvare mai simpla. Ca era cea mai simpla si rapida rezolvare. De parca eu stiau o alta… Nu mi-am dat seama decat tarziu ca eu defapt te-am rezolvat. Nu simteam ca am gasit raspunsul, simteam ca eu mi-am terminat treaba. Abia dupa cateva secunde dupa ce am respirat ca la finalul unei curse de viteza incercand sa ma intrec mi-am dat seama ca te aveam in fata, ca chiar reusisem sa ma intrec si cu toate astea te aveam in fata.

Defapt de aia te aveam in fata, pentru ca ma intrecusem.

Esti problema mea si te-am rezolvat. Esti o problema de nationale, europene, modiale si universale. Esti problema mea rezolvata. Doar 3 oameni mai stiu de tine: cea care te-a facut, tu si intr-un fericit final, eu.
Mi-au luat foile. Aveau senzatia ca te-au luat. Ca si cum daca au foi scrise despre tine asta ar insemna ca au si minte. Au uitat insa de ipoteza. Ha! Ca si cum tu nu esti defapt o problema… Foaia cu ipoteza ai ars-o si rezolvarea e doar in mintea mea.

Esti rezolvarea mea si acum imi zambesti alintata. Pentru ca merit!🙂
Esti ploaia nimanui si ploua.
Esti problema mea.

Carrrtofi a la( )muie: culinar

Ceea ce urmeaza sa scriu e sub atenta supraveghere a unei prietene. Ea e pasionata de arta culinara. Ea e Le Pew(sa ne intelegem, i-as scrie numele pe bune dar ea nu si nu). Intrerupem aceasta mica introducere ca zice Le Pew ceva despre ea.

„I’m a french cat”. Ok. Nu ma intrebati. Nu spun mai mult. Daca vrea ea sa spuna e binevenita. Acum imi spune ca se poate asorta si cu aripioare… pisica franceza se asorteaza cu aripioarele. Sa revenim.

Asa ca ne punem sortuletele, mustata falsa si va impartasim din genialul nostru simt culinar. Nu, retetele ei nu sunt pentru studenti sau alte categorii de flamanzi. Sunt pentru oameni cu gusturi… speciale.

CARTOFI A LA MUIE

Ingrediente:
-exact 3 cartofi. Nu mai mult. 3 cartofi, ok?
-o lamuie verde si tare(ea zice ca se refera la coaja, ha!)
(-inca o lamuie verde si tare de la o smochina pentru papilele voastre)
-putina sare(sau mai multa dupa gusturile voastre)
-o cratitza veche si jegoasa
-apa
-zahar(sau miere)

Atentie! Se filmeaza:

Se curata cei exact 3 cartofi in stilul consacrat deja: cubulete-cubulete. O sa descoperiti asa cum am descoperit si noi ca dupa ce ii tai parca sunt mai multi. Se pun in cratitza la fiert. Nu uitati sa adaugati si apa. Nu vreti sa ii fierbeti in aer. Se adauga sarea. In timp ce cartofii se fierb se face sosul. Asta nu inainte de a ne aranja ochelarii pe nas(ca sa ne intelegem, eu zic ce face ea, detaliile sunt importante in arta, inclusiv in cea culinara). Pentru sos avem nevoie de lamaie. Se taie in doua. Se stoarce cu mana. Se adauga zahar/miere. Nu, noi nu facem limonada aici, face sosul cica. Dupa ce cartofii s-au fiert se adauga eventual frunze de patrunjel.

Iata! Avem si cartofii si sosul. O parte din sos se adauga peste cartofi. Recomandarea mea e sa pastrati o parte din sos separat si sa adaugati apa. Dupa ce serviti aceasta raritate puteti renunta sa-l mai considerati sos si sa va bucurati de o limonada.

Subsemnata aproape de tot,

Le Pew, the french cat.

L-am facut sa fie citat. Nu e ca mi-am bagat nasul eu pe acolo. Il las totul asa ca sa se inteleaga ce tine de reteta si ce nu.
Acestea fiind spuse noi va spunem pofta buna.
Multumim frumos pentru reteta Le pew, the french cat.

frici!

Am frici. Am multe frici. Frici suna ca un fliosc-pliosc, bum, rum, jups, auci. Trebuie sa ma gandesc cu ce seamana „frici!”. Ce provoaca sunetul asta?

Am scapat de multe frici! in ultima vreme. Acum ma gandesc sa scap de una dar nu ii dau de capat. Zici ca mi-am facut o reteta pentru toate dar una nu functioneaza dupa ea. Imi e frica sa nu am de ales dar imi e frica si sa aleg atunci cand am de ales. Suna asa cum suna dar: imi e frica sa nu am de ales in a alege, sa fiu nevoita sau obligata sa aleg cand eu nu vreau nici o obtiune sau le vreau pe amandoua. Sau vad si alte optiuni.

Si daca totusi stau in fata unei alegeri si vreau sa aleg sa nu-mi fie frici! de ele. Odata ce aleg parca ma rezum la un algoritm matematic. Una e buna si alta e rea. Pe cand intotdeauna e una care e buna si una care e mai putin buna sau una e rea si cealalta e mai putin rea.

Imi e frici! pentru ca stiu ca dincolo de alegerea asta mai trebuie sa fie o optiune, o portita de scapare. Dar asta ar insemna ca nu am vrut sa aleg de la bun inceput sau ca sunt mult prea nehotarata si pentru cele mai mici alegeri.

E ca un segment libertatea: o am de aici pana aici. Cat de lung e tine mai mult de cat de mult respect legea junglei.

Cu cat ma gandesc mai mult frici! in cazul asta incep sa fiu din ce in ce mai convinsa ca si alegerea tine de o lege a junglei intr-un fel. Pentru ca nu intotdeauna alegi singur si nu intotdeauna alegi ce vrei. In alegeri esti intr-un fel un algoritm si lucrurile de care ai tinut cont in a alege nu toate tin de tine. Pana la urma ce vrei tu cu adevarat conteaza destul de putin intr-o alegere. Si daca totusi conteaza mai mult, esti facut un nesimtit in secunda 2. Stiu ca sunt multi care spun „nu-mi pasa de ce cred ceilalti” dar eu cred ca sunt defapt mai multi carora le pasa intr-un fel sau altul de ce cred ceilalti. Ne place sa ne amagim uneori ca suntem ataaat de liberi cand cele mai multe alegeri nu tine de noi.

Sa zicem, uneori alegem ce e mai convenabil fara sa ne facem noi alte optiuni. Adica sa le facem noi pentru noi. Ne multumim cu ce e de ales, ne multumim cu ce e pe piata.

In plus, odata ce alegi nu te mai tot intorci. Am facut o alegere. Am facut-o prost? Asta e. Inghit si tac. Stiu si cred in portita de scapare dar sincera sa fiu si asta e o alegere si nu ma astept sa stiu ce e dupa poarta asta.

Imi e frici! de asta pentru ca sa ai o singura optiune nu inseamna libertate si sa ai 2, nu stiu prin ce rationament, inseamna sa ai mai multa libertate cand defapt nu o ai. O ai pana alegi. Asta daca alegi liber. Dupa ce ai ales, drumul tau pe o optiune devine ca si inainte de a alege.

Nici sa nu alegi nu e chiar o libertate. Deci nu e vorba de libertate pana la urma.

Sa-ti faci propriile optiuni suna foarte bine si da, eu chiar cred ca e posibil cu mai multa munca. Doar ca uneori alegerile pe care le fac nu sunt dictate de mine. Imi da altcineva de ales.

Stiu ca o lalai cu frici! pe undeva. Stiu ca imi scapa ceva, nu vad ceva. Oricum o scot eu cumva la capat cu frici! Sunt prea incapatanata sa nu o fac. Si oricum nu o iau inca in serios.

Tot ce inteleg e ca nu e foarte bine sa dai cuiva de ales. Nu ii faci un bine punandu-l sa aleaga. Dar daca totusi faci (magaria) asta, da-i mai mult de 2 optiuni. Creaza tu mai mult de 2 optiuni daca poti. Nu il minti! Pentru ca daca tu dai de ales cuiva inseamna ca intr-un fel tu vrei ca el sa nu vada multitudinea optiunilor cu referire la el. Asta inseamna ca nu dai! Nu numai ca nu dai dar mai si iei impunand o alegere. You are not going with the flow, my friend. „Nu de alta, dar nu vreau eu sa te las.”

Ceva de genu… „uite! eu nu iti impun nimic dar tu trebuie sa alegi intre varianta A si varianta B. Bineinteles ca nu iti ofer mai mult. Da da stiu, alfabetul e lung dar nu vreau sa-ti dau mai mult de atat! Vreau sa te fac sa crezi ca nu exista Z si iti mai spun ca eu NU iti ofer libertatea de a le vedea, nu fac compromis cu mine pentru tine. Hai hai hai alege”.

Pentru mine asta suna mai perfid decat „asta trebuie sa faci pentru ca asa e bine!” sau decat „sunt rezonabil, nu crezi?”.

Odata ce vezi C-ul si M-ul si S-ul si P-ul tinzi sa alegi altceva decat A si B. Dar daca totusi alegi, sa zicem, P-ul „esti un nesimtit!” :- )))))))))))

Dramaticul sfarsit, Elena

Bineinteles, asa cum era de asteptat, Elena si-a picat doctoratul.
As putea sa spun ca sunt trista. As putea. Imi spun ca as putea si incep sa gandesc ca un adevarat campion fara pasiune: „stiu ca pot chiar daca nu vreau! stiu ca pot!”. Dar nu… Uratul adevar e ca nu ma intristeaza faptul ca si-a picat doctoratul. Oricum a plecat cu trenul din Franta. Nu stiu ce m-as fi facut fara turcul care a luat-o.

Oooof! Si toate promisiunile alea. Toate. Multe. Toante. In van! Toate pentru un ban.
Eleno, stiu ca nu esti fericita asa. Stiu si de ce. „Drumul se face mergand”.
SI daca tu incepi sa-ti faci o carare si te tot intorci pe ea ca un barbat sub o chiuveta… o sa faci din cararea aia un stadion, asa ca mine. Dupa care o sa batatoresti toata Turcia! Pisici! Nu mai calca, soro, in halul ala ca poate ma trezesc intr-o zi sa vizitez Turcia si in loc de turci o sa dau de eleni si elene! Smecheri grecii astia…

Stiam, Eleno. Stiam ca nu ai de unde sa-mi dai respect. Ne-am intalnit ultima data pe bancheta din spate. Si printre soapte de amor si saruturi am cazut de comun acord ca respectam promisiuni.
„Dar daca ma gandesc mai bine” iti multumesc intr-un final. In fapte am sa cred mereu.

Ma suni, Eleno, sa te plangi. Eleno, las’ ca si in Turcia e frumos.

Si cum imi spui ca ai incredere in mine asa iti spun si eu ca strugurii necopti sunt dulci daca gusti din cine nu trebuie inainte.
Sa-ti fie somnul lin si visele deschise.

Nerabdare

Sunt nerabdatoare. Intr-un mod curios pot sa ma asez intr-o cafenea si sa astept sa ma simt asa cum am mai auzit eu ca se simt oamenii prin cafenele. Ca si cum ei nu exista intr-un fel decat ca posibili observatori. „E un sentiment dulce acesta, de trezire, de visare”? Ei bine, nu asa, l-am scos de unde ii era locul. Mai degraba a gol sufletesc, a singur, a invizibil.

Ma pun sa astept. Cer cafea dar nu resusesc sa-mi blochez mintea pe ce astept. Privesc pe geam. Ma uit cum niste derbedei scot apa cu galeata din fantana arteziana. „Tz Tz” imi zic. Duceau apa intr-un gang si ma intrebam ce fac cu ea. Mai vin de 2 ori. Apar 2 gardieni publici. Ma apuc de ras singura in cafenea. Gardienii, intrigati de urmele de apa, merg ca niste adevarati detectivi ce sunt dupa ele. Banuiesc ca derbedeii au fost foarte atenti la trecerea de pietoni. Gardienii par confuzi pe acolo. Derbedeii ies din gang cu galetile in mana si cand observa gardienii primul se opreste brusc si al 2-lea se loveste de el. Ha. Fac amandoi cale intoarsa. Gardienii renunta sa mearga pe urma apei. They don’t go with the flow. :- )))

Ce naiba fac? Ar trebui sa ma concentrez. Imi pierd din nou privirea pe geam si ma uit la copiii care sunt pusi de parinti sa faca poze cu fantana arteziana. O domnisoara miiica si imbracata intr-o rochie alba isi pune mainile pe suprafata apei si priveste cu subinteles in obiectivul mobilului mamei. Un tanar se arata in dezacord cu dorinta parintilor de a il fotografia. E morocanos, nu gluma. O alta domnisoara, cu o inghetata asortata cu culoarea tricoului, insista ca tatal, un barbat ursuz si cu 2 cefe, sa-i faca o poza. Cedeaza. Face poza. Ma intreb ce mutritze ar face daca prietena mea din copilarie ar merge la ei sa le sopteasca „Nu exista Mos Craciun!!!”. :- ))

Imi aduc aminte ca iar am luat-o pe ulei dar de data asta m-a cucerit un porumbel. Inainte cu o ora mergeam prin parc si un porumbel a venit cu mine cativa metri, mergea ca si cum am venit impreuna in parc. Ma gandeam atunci de ce nu am o felie de paine la mine dar ce ganduri mai sunt si astea.

Porumbelul de la fantana aluneca si isi uda coada. Isi ia zborul dupa si lasa prin aer apa din fantana. Ce frumos. O fantana arteziana facuta de un porumbel. Arata, sclipind in soare, ca o dara de praf magic.

„Eu sunt un porumbel mesager. Mesajul meu e o dara de lumina. Apa va transmite ceva. O sa dispar ca o sageata, ca un scop, ca ceva ce pare imposibil de oprit. Nu am sa ma opresc ca sa va explic cuvintele ce cad din picaturile de apa, nu ma opresc nici macar daca aflu ca picaturile astea au fost, intr-o alta viata, lacrimi”

Ooook! Here we go again. Porumbelu’ Sageata, praf magic, lacrimi, wtf?

Nu are rost sa mai privesc inafara. Decat sa ma pierd acolo mai bine ma pierd inauntru. Ma opresc. Ma opresc ma opreeeesc. Vad un domn. Spune ce vrea aratand conspirativ cu degetul pe meniu. Incerc sa il urmaresc cu coada ochiului. Priveste si el afara. Se uita la mine. Asteapta comanda. Unii oameni ma atrag prea mult. Mental adica. Imi vine sa ma duc sa-i iau un interviu. Si? Nu vreti sa-mi povestiti toata viata dumneavoastra in cel mai mic detaliu? Beau si eu bere ca dumneavoastra daca imi spuneti. Va spun tot ce trebuie ca sa aveti incredere in mine. Desi, daca ma intrebati pe mine, eu as avea mai multa incredere in cineva care nu spune si nu cere nimic.

Aproape ca renunt. Aproape ca o sa simt din nou asta. Dar nu. Au servetele pe masa. Ma apuc sa le rup si sa le indoi cu atentie. Fac o lebada, un avion, un caine, o floare, o cizma etc.

Nota, va rog. Sa am rabdare aproape ca inseamna sa rabd. Eu nu simt ca rabd. Sa am rabdare inseamna sa astept nu sa-mi transform asteptarea in ceva placut. Nu mai e la fel daca spui „e un sentiment dulce acesta, de trezire, de visare”. Sa am rabdare inseamna sa nu ma grabesc. Nu ma grabesc nicaieri chiar daca spun „am fugit”.
„Nerabdare” e prea mult spus. Si oricum, asteptand sa-mi pice fisa, scriu despre locul acela unde ar trebui sa simt nerabdare. Sunt nerabdatoare…🙂 Uneori asta imi suna a gluma. Dar niciodata una proasta.

E ca si atunci cand spui „ma lupt cu mine” si in timp lupta asta se transforma intr-un dialog decent si constructiv.
E ca si atunci cand inveti sa respecti si sa accepti opiniile altora. Imediat dupa ce te-ai impacat cu ale tale.
E ca si atunci cand deciziile altora sunt respectate si acceptate. Imediat dupa ce deciziile tale incep sa fie respectate de tine. Spuse sau nespuse. Respectate sau nu de altii. Cu rabdare sau nerabdare.

Nu rabd. Nu stiu sa rabd si nu vreau sa rabd. Daca am senzatia de nerabdare ceva nu e in regula. Nu vad ceva. Omit ceva. Sau poate ca incerc sa vad ceva ce nu e defapt acolo.
Nu astept mai mult de cateva secunde. Cateva secunde imi sunt suficiente sa caut si sa gasesc, sa nu caut si sa gasesc.

Deeetaaaaliii! :- ))))

As vrea sa cred ca nu greva scrisului e solutia

Intr-un fel. As vrea sa cred ca orice altceva inafar’ de ce simt are o valoare care, pusa in balanta cu toate gardurile de care azi m-am frecat, ar balansa in favoarea gardurilor. Pe bune. In adancul meu am riscat totul. Inocenta nu mi-o pierd. Ma incapatanez sa nu o pierd. Imi e greu sa ajung la rezultatul final si daca vreodata as trage vreo concluzie ireversibila… ar fi crima pentru mine, m-ar ucide asta.

Nu detin niciun adevar. Intelege asta. Nici macar ca as detine sau nu vreun adevar nu e un neaparat un adevar sau un neadevar. Asa cum nu este nici un neadevar. Singurul lucru care are o valoare reala pentru mine si care ma face sa simt ca nu gresesc pentru mine e ce simt.

Ma gandeam serios sa fac greva scrisului. E inevitabila uneori.

Simplu fapt ca poti sa formulezi ceva imi da de inteles ca nu e chiar atat de dramatic pe cat pretinzi ca e. O sa citez „combate-ma sau bate-ma sau poate ma iei de…”. Nu-i asa, smochino?

M-am mutat

Locuiam la etajul 9 si priveam in strada. Strada aia avea un trafic uman la orice ora. Masinile nu aveau voie. Era mai degraba o alee imensa. Obisnuiam sa ma ascund dupa perdele cand intra cineva. Trageam draperiile peste mine. Imi intorceam spatele si cand vedeam strada imi inchideam ochii si radeam cu pofta.

Nu cred ca m-a facut ceva vreodata sa rad mai cu pofta decat auto-ironia. Iata-ma ascunsa! In fata sutelor de oameni. Cadeam de fiecare data in iluzia perdelelor.

M-au mutat. Ultima data cand am intrat acolo ca sa-mi iau un soi de ramas bun tot ce vedeam din ce a fost erau perdele. Poate ca asa e mereu. Cand ne mutam, lasam in urma doar iluziile. Luam tot ce e de luat. Iluziile, intrerupatoarele si buda raman altcuiva. Asta imi trecea prin minte atunci.

Ultima data cand am calcat eu acolo era vara si era noapte. Caram cu mine un teanc de reviste. Am tras perdelele. Am deschis geamul si am rupt revistele. Momentele mele de nebunie se imprastiau in aer de la etajul 9. Speram ca nebunia mea sa se prelinga usor prin aer si sa creeze o iluzie. Fulgi de nea? Scrisori distruse? Semne de intrebare? Nu conta. Nu mai conta.

Ultima data cand am intrat eu acolo tremurau celulele pe mine si rugam peretii sa taca si sa nu-mi mai sopteasca amintiri. Inainte sa ajung la geamul ala pe post de balcon incercam sa trag dintr-o tigara dar nu reuseam pentru ca buzele mele sopteau „totul o sa fie bine” filtrului. Pe atunci tigara era ridicata la rangul de fapta obscena. Traiam mai degraba dependenta de adrenalina pe care mi-o producea riscul de a fi prinsa. Probabil atunci m-as fi lasat de fumat daca as fi aflat de cai putere sau de iubiri imposibile. Am aruncat-o in buda intr-un final. Am tras apa. Stiam ca ma iluzionez cu asta. Nu era prima data cand o aruncam in buda si trageam apa. Stiam ca nu o sa dispara. Nu m-am legat de intrerupatoare. Nu vroiam sa fiu intrerupta. Adevarul e ca de pe atunci simteam un anumit respect pentru intuneric.

Intr-un final m-am sprijinit de teava aia murdara si fragila pe post de balcon. Nu incercam sa o imping. Nu incercam sa o tin. Nu mai incercam nimic. Nu mai conta.

Am plecat. Am plecat repede ca si cum m-as grabi sa ajung undeva. „Am fugit”. Mi-am luat plasa crosetata chiar in coltul ala pe un fotoliu ce nu mai era acolo.

Era sa uit sa spun ca plasa nu era goala. Era atat de plina incat nu stiam cum sa o mai tin.
M-am mutat. Dar am luat jumatate din iluzii cu mine. : -))))

Elena, episodul 3

Am gasit-o. Am gasit o cafenea tare. Imi place acolo. Berea e mai buna acolo. Poate si pentru ca au pe perete unul din idolii mei. E greu sa nu gasesti pe cineva care sa-ti placa defapt acolo. Ma gandesc s-o fac ascunzatoarea mea. In Insomnia nu mai calc. M-am suparat prea rau. Dar sa lasam deoparte ce a fost. Am gasit-o.

Stateam in ea si priveam. Il priveam pe sensibilul si gingasul meu C. Eu recunosc tot. Stiti atunci cand va puneti in cap sa va uitati la ceva ce va place, ceva care oricum e acolo si in secunda urmatoare si va intoarceti privirea prin alta parte desi ramaneti putin melancolici si undeva in adancul vostru inca credeti ca va uitati la acel ceva care va place?

Asa am facut eu. M-am uitat pe geam pentru o secunda. Am vazut un fund. Fundul era absolut/ideal/suprem si sublim. Intr-o dimineata de primavara l-am botezat fundul elenistic. Fundul asta serpuia pe bancheta din spate a unui BMW. M-am intrebat daca sa ma duc sa o ajut sa-si scoata si capul de doctoranda din masina.

Am stat prinvind paharul pentru o secunda. Am vazut o ultima picatura de bere pe el. L-am ridicat, l-am dus la gura si ghici. Am absorbit-o ca-n reclama de la Mirinda. MAI! Si cum a ajuns picatura aia in mine mi-am simtit traseul fulgerator prin esofag si caderea brusca si puternica in stomac. M-a apasat atat de tare pe canapeaua pe care stateam ca am actionat sub comanda fortei de reactiune si m-am ridicat in picioare. Mi-am facut ochii marunti si am bodoganit ceva… Am fugit spre Elena dupa asta.

Am ajuns-o cu greu ca inapoia vertiginos inainte. M-am asigurat ca atunci cand se ridica sa fie atat de aproape de mine… aproape lipita. Ar trebui sa spun ca m-am aplecat la urechea ei dar adevarul e ca Elena este mai inalta decat mine deci m-am intins pe varfuri ca pot sa-i soptesc:

smochina: incotro?
Elena: ma duc pana jos.
smochina: Ce faci jos?
Elena: ma duc sa-mi citesc in karma.
smochina: pot sa vin si eu cu tine?
Elena: Numai daca pastrezi secretul.
smochina: care secret?
Elena: Ala cu distrugerea Universului
smochina: aaaa! no bine no, pai asa ma cunosti tu pe mine?

Am plecat impreuna sa-i citim Elenei in karma. Ajungem in buricul Clujului. Acolo Elena imi pune in mana o bila de popice.

Elena: sparge-le!
Cand ma uit mai bine pe post de popice erau pisici.

smochina: Nu pot!
Elena: Am zis! Sparge-le!
smochina: Eleno, in pisicii mei, dar sunt pisici!!! Nu pot!
Elena: Fie! Eu ma duc acum. Asteapta-ma aici. Nu lasa matzele sa se miste. E important.

Am ramas cu degetele in bila. Am inceput sa ma intreb oare ce e de ghicit in karma Elenei. Am stat. Au aparut si soarecii. Adio matze. Eu tot cu bila in mana. Imi ridic incet privirea si zaresc pe un ecran moaca Elenei. Uuuuiteee! Piiiipiii! Iuuuubiii! Mimiiii! Ciiichi michi lichi bichi! Iubitzica… Elenutzaaaa. Asta pana mi-am scapat mingea pe picior si am inceput sa injur de „cuptorase”. Am stat pana ieri acolo.

Am plecat intr-un final. Era tzeapa elenistica, bineinteles.
Am ajuns acasa. Am intrat pe net. Am achizitionat un virus. Din 5 in 5 minute imi apare pe ecran „Elena = Felina. Caut finete, personalitate, stil”.

Pai bine bine Eleno! Si pentru asta trebuie sa ma virusezi?

cauta-ma tu

M-a apucat si pe mine sa scriu de cautari.

Vreau sa vorbesc si nu am cu cine
Ei bine, m-ai gasit! Dar crede-ma, nu te tine. Te epuizez psihic in 2 ore fara sa te supar. Uite, si eu vreau sa vorbesc. Mai si ascult, sa stii. Facem noi cumva sa combinam ascultatul cu vorbitul.

compunere cu extraterestrii
Chiar vrei? ooof, bine, o sa incerc. ExtraP a ajuns pe P impreuna cu SuperextraP cu o juuuum. Au facut zzzzzup. Cum era intuneric au facut si umpic de pic pic rezulta un pitic. Uuuu! Ala pitic s-a uitat mai bine si dupa ce a facut buhuhu pentru ca era cam brrrrr si-au adunat toti catrafusele si au puzzzzz juuuuum. Vezi? Introducere, cuprins, actiune, intriga, incheiere, tot ce vrei.

Acum serios. Cred ca exista. Doar ca noi ii privim asa cum ne e dat sa-l privim si pe Dumnezeu de-a lungul vietii. Initial credem ca e in ceruri. Dupa care mai citim noi ceva si descoperim ca ne peste si rapeste. Vede tot, aude tot. Dupa care mai schimbam impresii si aflam ca… e chiar printre noi! Si ca e pasnic! Si ca trebuie sa fim prietenosi cu el! Intr-un final spunem ca e in noi, in mine si in tine, si ca trebuie totusi sa-l iubim, si in mine si in tine. Iubeste extraterestrul din tine! :- ))) Povestea e mereu aceeasi. Personajele se schimba.

smochina arbore genealogic
Pai sa vezi! Incep de la un strabunic de al meu pe care-l chema Iancu si care a avut un fiu pe care il chema tot Iancu. Iancu a lui Iancu o are pe Maria. Maria care a facut o smochina. Iti dai seama ca atunci cand mergeam la bunici si eram intrebata „tu de-a cui esti?” trebuia sa raspund asa: „eu sunt Maria, fata lu Maria lu’ Iancu lu’ Iancu si ma duc la shipot sa aduc apa”. Faza cu shipotu’ era preventiva pentru viitoare intrebari si o bagam de la mine. Da, era sa scriu Ion🙂. Nu cred ca vrei sa stii si celelalte ramuri. Au prenume mai complicate.

cantec rosu-Asta ma face sa ma minunez.

cum le explic coafezelor ca vreau freza
Imi pare rau. Cu asta nu te pot ajuta. Eu le-am bagat in origini pe majoritatea din cauza unei placi. Asta e. Vorbesc o alta limba. Eu m-am exprimat in felul urmator „vreau sa fie asa umpic mai dezordonat dar nu foarte simetric, nu il vreau lins si nici mai cretz, doar umpic mai dezordonat si mai haotic dar sa nu dea nici in ciudat si mai vreau pe alocuri cate o suvita mai lunga dar care sa aiba una apararent simetrica sora cu ea dar per total sa nu para foarte simetric si nu vreau foarte mult taiat din lungime, asa numa’, de siguranta pentru varfuri, nu vreau scari, nu neaparat si sub nici o forma sa nu fie tapat”.

Adevarul e ca nu am avut nevoie de o coafeza pentru asta(decat odata). A fost suficient sa imi tai cateva suvite cu o foarfeca pentru hartie si sa ma ciufulesc putin si am obtinut ce vroiam. Incearca! O sa vezi! Poate chiar o sa-ti placa ce-ti faci.

dodo nu e– Punem pariu ca esti Dodo?🙂

farmecul femeilor sexi-Ua! Sunt pe spate. Farmecul femeilooor seeeexi, suna asa… fffffaaa feeeee seeee. Ca un fel de „f f s” sau „fîssss”. Nu inteleg. Vrei „farmecul femeilor” sau vrei „femeilor sexi”?

incantata de cunostinta-idem libidem

lumanarici inimioare– m-ai enervat! ce simplu ti-a fost! Nu vrei sa cautam mai bine poneiutzi mari si verzi pe tencuiala?

arta dialogului dirigentie-Ai venit in locul potrivit. In prima faza te asiguri ca esti intr-o clasa care tace la dirigentie. O lasi pe diriga sa se sifoneze putin ca nu vorbeste nimeni dupa care incepi. Acum nu mai conteaza ce spui. Pastreaza totusi subiectul. O sa vezi, tzoc poc si diriga te indrageste. Colegii o sa-ti multumeasca si ei in pauza.

de la ce varsta are copii voie cu avionul– Nu stiu sa-ti spun. Dar cine are copii cu avionul? Sau cine are voie sa faca copii la avion? In fiiiine. Stai linistit(a). Eu am o problema cu „,”. Nu e singura. Tot nu stiu sa-ti spun. Eu am fost cu avionul pe la 3 ani. Ai mei spun ca am facut urat. Au vrut sa-mi puna centura. Sustineam ca nu sunt caine. Mi-a mai venit putin mintea la cap. Acum recunosc si imbratisez cainele din mine! Vezi? Povestea nu se schimba. Personajele: cer-avion, caine, extraterestru, smochina.

pentru mine esti o enigma– Si tu pentru mine.

De alea vulgare nu pomenim.

Cum ziceam si data trecuta

Odata, mi-a fost dat sa vad o intamplare simpatica. Doua matze se indreptau spre acelasi colt de strada doar ca veneau din directii perpendiculare. Au dat nas in nas. S-au speriat una de alta si s-au privit ca niste tampite cu cozile zburlite. Erau confuze amandoua. Nu stiau daca ar trebui sa se intoarca si exista o dilema: care din ele sa faca asta?

Nu mi-a fost dat sa vad si continuarea.

Azi, mergand beata sa-mi cumpar alcool, am intalnit un pantec la un coltz de strada si m-am tampito-zburlit. Era rotund si invelit de o rochie mulata. Era Elena!!! :- ))
Da! Am dat nas in nas cu ea. C’est la vie, toujours parsiva. Mi-am ridicat privirea si am vazut-o la fel de zburlita. Asta e. Nu mai puteam sa fug ca sa-i raspect dorinta si ea nu parea ca vrea sa respecte ceva.

Asa ca am invitat-o la o bere. A acceptat dar mi-a zis ca se grabeste sa-si termine doctoratu’. Si-a dat pantofii josului. Am baut impreuna din aceasi bere ca doar am invitat-o la O bere. Nu am schimbat impresii. Numai priviri. Ne-am duelat putin la inceput dar… totul e bine cand se termina si gata. Atat timp cat nu se termina berea.

Ne-am lungit cam mult la priviri. Intr-un final s-a ridicat. Susul i-a dat pantofii inapoi. M-a privit intens si mi-a spus: „pana data viitoare, smochino!”
Eu am privit-o la fel de intens, poate chiar criminal de intens si i-am spus printre dinti: „bine!”
La fel cum va privesc acum pe voi si va spun…

Bine, numa’ bine.

Ohohoo fi Elena? (Vama Veche, Betia)

Elena, Eleno!

In plimbarile mele am dat de tine, Elena. Mi-am dat seama din prima cum vrei sa te privesc, cum vrei sa te port, cum vrei sa te inghit si cum vrei sa te iubesc. Noi ne-am inteles ceva, Eleno! Elena floare giuvaer, cu ochi coboratori din cer.

Acum ma plimb sub balcoane adormite, Elena. As vrea sa te vad rasarind dintr-unul, floare giuvaer. Stiu ca esti ocupata.
Ma plimb si incerc sa te vad din nou cu mana alunecand incet pe spatele meu. Sa stii ca m-ai suparat, Eleno! Asa ca m-am asezat langa o javra si i-am spus ce mi-ai facut. Stii ce a facut? Si-a ridicat usor o spranceana! Vezi? Javra ma intelege.

Trec acum pe langa tine. E lumina aprinsa la tine. Astept semnul, Eleno! Tu nimic! Esti ocupata, bag seama! Siroiesc bere pe frunte si astept sa imi dai un semn. Pai bine bine, eu inteleg ca tu trebuie si trebuie si trebuie sa-ti faci doctoratul dar totusi, Eleno, puteai sa-mi dai un semn. Eu nu dau buzna asa. Desi nu era portar si nimeni prin zona. As putea sa ma furisez. Nu o fac. Te respect, Eleno. Respecta-ma si tu si da-mi un semn cand vezi asta.

Zau ca m-am zburlit rau de tot. Sa-ti zic ce i-am zis si javrei. Ma duceam spre casa. Am vazut lumina asa cum ne-am inteles. Asa ca am asteptat. Se uita unu’ la mine. Mi-a zis ceva. Mi-am scos castile din urechi si mi-am deschis gura intr-un „ha?”. M-a intrebat de la ce imi e gaura din pantaloni. Eu i-am zis, Eleno. I-am zis: „Elena mi-a facut-o! Mi-a turnat acid pe un crac, bestia!”. El a ras si a plecat. SI eu ce sa fac acum, Eleno? Sa rad si sa plec? Si stii tu cum ma simt eu acum… Javra intelege. Am ezitat sa intru. Ti-am mai zis, te respect. Am dat sa plec dar nu m-a lasat sufletu’ si m-am intors. Am mai asteptat putin!

Eleno!!! Puteai sa dai un semn. Puteai sa-mi arati un fir de par scurt si gata. Of! Puteai sa-mi faci cu mana. Pe burta. Sa tac si sa nu mai spun ca sunt prea prea prea satula! Mi-am pus sperantele in tine. Uite, javra pricepe!

Dar nu, nici macar un fir de par. Eleno? Tu crezi ca mie imi vine sa rad?

M-am gandit mai bine si am luat o decizie. Sa-i iau javrei de mancare. M-am dus la non-stopul ala. Inauntru era o turma de femei. Probau toate papuci second-chance. Le-am zis sa imi dea mancare de caini. Am moaca de catzea, trebuie sa recunosc. Mi-au dat. Chiar vroiam sa hranesc javra!

Javra! Stii ce a facut, Eleno? A disparut. M-am dus la aia la psihiatrie si le-am zis asa „buna seara, am vazut o javra alba cu pete negre pe aici, va rog sa ii spuneti ca de la mine e pachetul asta. Daca nu apare javra mea sa o lansati la altu, va multumesc, o seara superba domnilor paznici”

Tu iti dai seama, Eleno? Cum naiba ajung aia care nu-s nebuni la nebuni si eu pot sa intru linistita la nebuni ca nici dracu nu ma leaga! Eleno… leaga-ma.

In fine, vad ca inca nu ai plecat. Eu am pierdut javra din cauza ta. Nu ai dat nici un semn. Stii ceva? Nu as fi avut nimic impotriva sa te privesc si sa te vad cu tot cu doctoratu tau cu tot.

Eleno, sunt dezamagita! Am luat si pietricele si aproape ca ti-am spart geamul de la birou. La naiba, Eleno! Poate ai uitat lumina aprinsa si ma faci sa sper, uituco!

Ma duc. Ma duc incet spre casa. Urc. Eleno? Stii ce vad eu acum? Vad balconul Ionelei.

Elena, imi cer scuze daca nu te cheama Elena si acum in aburii alcoolului te-am botezat. Uite vezi? Ionela mi-a aratat muie pe geam si mi-a dedicat inca una pe gram! Dar macar si asta e un semn, nu?
Ionela ma respecta. Si stii tu ce e aia, Eleno.
Tu te joci. Te joci cu mana pe mine si atat. Si inca e lumina aprinsa la tine. Poate ai uitat. Poate ai uitat. Poate m-ai uitat.

Eleno, ignora pozele.

Alta palarie

Incearca sa-ti pastrezi gandul intr-o palarie. Si nu numai al tau, al tuturor celor care au purtat azi palaria ta. Ganduri adunate . O dau jos acum. Chiar acum. Sunt mult prea beata sa mai fiu demna de ea. Oricum, imi ramane zambetul. Pana la urma nu am de pierdut nimic inafar’ de neincredere.

Da-mi si un ragaz sa ma spal pe maini. Sunt aproape neagra si intre timp o sa-ti vorbesc de ce sta in palaria mea. In pararie imi sta curajul. Eh, acum sunt mai alba, nu neaparat mai curata.

In palarie mai sta si o barca. Doar nu crezi ca o sa-mi bruschezi gandul! Da-mi o mare. Poate sa fie orice fel de mare. Sa fie mare doar. Suficient de mare incat sa pot sa naufragiez pe ceea ce unii au numit o insula pustie. Si printre ganduri plutitoare, am sa-ti marturisesc ca eu sunt obsedata ce acel taram pe care inca nimeni nu a indraznit sa calce, acel taram care ma asteapta pe mine. Cred in el.

Plutind pe o mare, las unde ce sa lovesc de tarmul insulelor. Pe insule, pe taram virgin, gasesc eu nisip. In nisip gasesc ca e de cuviinta sa dezgrop comori. Si intr-un amalgam de unde si nisip am sa-ti explic cum defapt nimeni nu a ingropat nimic aici, nici macar o comoara.

Comoara ai facut-o tu, din nisip, unde si soarele privirii tale.

coco3

Dimineata si paranormalul

Azi e una din zilele alea.
Am ceas desteptator smecher care scoala si mortii din somnul vesnic. Am mobil si imi pun alarma la el. Am motanel cu program de facut masaj cu ghearele si mieunat „mi-e foame”. Teoretic e imposibil sa nu ma trezesc.
Teoretic… Practic eu ma fraieresc pe mine aproape in fiecare dimineata.

Seara trebuie sa-mi gasesc o diversiune ca ceasul, alarma si motanul sa nu sune deodata si sa faca ele in asa fel incat sa ma trezesc eu. Adica odata pun ceasul intr-o oala de metal. Alteori il pun la distante diferite. Imi pun mai multe alarme la mobil cu melodii diferite ca sa nu ma obisnuiesc cu zgomotul respectiv si sa mi placa. Si pe matz il scutesc de taiatul gherutzelor.

Nu conteaza ce diversiuni fac mai nou. Eu reusesc sa ma fraieresc pe mine. Ma trezesc si opresc ceasul. Opresc meticulos si constiincios fiecare alarma. Trag matzul in brate si il mangai 5 minute ca sa adoarma si el langa mine. Am solutii pentru propriile probleme create intentionat. Am invatat sa nu ma mai enervez pe mine. De cele mai multe ori cand chiar ma trezesc nici macar nu stiu cand exact m-am fraierit eu pe mine.

Ei bine!!! Azi stiu! Azi m-am fraierit la 10:32! Asa arata ceasul.

S-a intamplat ceva ce m-a bagat in sperieti mai rau decat profa omniprezenta(despre care nu am zis nimic pana acum).

Suna ceasul. Ma ridic meticulos sa apas butonul de snooze ca sa mai motai putin si sa nu am senzatia ca chiar ma fraieresc. Nu se opreste. Insist. Imi deschid totusi un ochi sa vad de ce nu ma asculta. Ma gandesc la scurt circuite dar imi alung acest gand spunandu-mi „cascato! e doar un ceas!”.
Cu un ochi deschis si cu fruntea sifonata lovesc repetat butonul de snooze. Nimic. Suna in prostie.

Ma ridic intr-un cot sa gasesc butonul din spatele ceasului de stop alarma. Il gasesc. Il apas. Imi asez usor capul pe perna si incepe din nou sa sune. De data asta mi-am deschis usor speriata amandoi ochii. Cum se poate ca ceasul sa mai sune inca? Ma ridic si ma lungesc din nou dupa ceas. Ma uit ca o tampita la el. Apas disperat butonul de snooze si butonul alarma stop si toate butoanele pe care le-am mai gasit! NIMIC!

Deja sunt panicata. Trezita si panicata. Caut locul unde are bateria. Deschid capacelu’ si scot bateria.
Ceasul inca suna… Aveam senzatia ca slujbele unor mame credincioase au ajuns la mine si e momentul sa platesc ca le-am corupt fetele(majore dar ce mai conteaza, asta e boscoana furioasa rau).

Incepeam sa ma enervez eu pe mine ca ma gandeam la prostii si la treburi paranormale in care de obicei ma incapatzanez sa nu cred.

M-am ridicat in picioare. Am luat ceasul in maini si am inceput sa-l scap voit. Nu s-a oprit. Am inceput sa-l trantesc in toate partile. Matzul s-a speriat si el. Nu cred ca m-a vazut in halul asta de agresiva si panicata pana acum.
Si pe cand incepea sa-mi placa sa-l trantesc in toate partile si ma gandeam serios sa testez aruncatul ceasului desteptator si paranormal de la etaj mi-am dat seama ca nu ceasul suna.
Era alarma de la mobil. Mobil care era intors cu fatza in jos. Coincidenta era ca alarma aleasa pentru acesta dimineata suna ca ceasul desteptator.

Bineinteles ca adevarata mea trezire a constat a rade singura de propria prostie… iar!

Acum ma gandesc daca prin ce mi s-a intamplat in aceasta dimineata pot sa consider ca m-am fraierit singura.

Credeam ca m-am linistit de tot. Mi-am pus ibricul pe foc. Si am inceput sa scriu. Cand ibricul s-a inclinat putin din cauza ca l-am pus pe cel mai mare ochi de aragaz si nu era chiar in echilibru mi-a sarit fundul de pe scaun. :- )))
Hu! Nu exista paranormal! Nu exista paranormal! Nu exista paranormal!

Vreti un redoxon? :-)))

Un suflet cade in perne si puf de pe un asfalt ud. Infloresc mici pumni luminosi din coliziune si iesind din perne ca dintr-o trambulina, sufletul incearca sa le prinda si sa le manance cu pofta. Se scutura ca un caine ud in soarele verii si isi potoleste setea in joaca cu picaturile tasnite salbatic de pe el.
Cazand pe Pamant, se trezeste dupa aceasta masa energetica copioasa ingropat in puf.

Se ridica natrafos din perne si rade de propria greutate. Acum are doua picioare. Sau patru. Isi ascunde adevarata natura sub o piele zbarcita si batrana. Coboara niste scari si scantei ii scapa din ochi cu fiecare pas pe care-l face.

Ajuns inca o data pe asfaltul uscat se opreste descultz sa ii simta caldura. Porneste in calatoria zilei de azi increzator si cameleonic. Isi schimba infatisarea dupa fiecare suflet intalnit. Nu e mare. Nu e mic. Nu e rosu. Nu e verde. Pe el nu scrie Wanted si nici Wish. E doar ce intalneste si are marimea spatiului disponibil. Se strecoara prin multimi si ocupa o strada goala.

Se opreste in fata unui copac. Si isi pune barbia sub o frunza. Priveste printre gene fotosinteza si se hraneste cu oxigen. Misca pamantul de sub talpi cu degetele picioarelor si el vibreaza sub suflete ca el.

Priveste spre un mal si sub privirea lui rasar cladiri din soluri fertile si stropi de energie, asa ca ai lui.
Citeste o carte in ele. Bea o cafea. Incearca un sarut de-a lungul unui spate. Creste o buruiana si pune pe cer, sub un castan, o stea cazatoare pentru mine. Prinde pesti mici si colorati in palme invizibile si ii lasa din nou liberi. Prinde gaze in parul trecatorilor si merge contra vantului.

Asteapta nemiscat ploaia. Cand apare si ea, se intinde si se ridica din noroi si porneste visator pe marginea unei borduri alunecoase. Isi croieste drum spre perne. Se fofileaza ud sub ele si adoarme.

Little one/ one

Daaaa! Nici macar nu mai vorbim. Pai sa veeeezi. Nu ti-am spus? Si m-am dus cu el la cafea ca doar m-a invitat si stii ca am ramas asa aiurea. Am vorbit si i-am povestit cum a fost in Rusia si de copil si el o mai zis nu stiu ce si dupa… no… nu stiu ce naiba ce o zis dar oricum m-a facut vaca si in toate felurile.

Vaaaaaaai! Ce bine iti staaa! Vaaaai! Ioi tu si ce fain! Uite ce interesant e gulerasul asta… E bumbac?

Ce-i cu tine?
Nimic.
Ce-i cu tine?
Nimic.
Ce-i cu tine?
Nimic.(calm si inexpresiv)
Ce-i cu tine?
Nimic.
Ce-i cu tine?
Nimic.
Ce-i cu tine?
Nimic.
Acelasi calm. Aceeasi fatza netulburata.

Iti dai seama ca eu in toata viata asta a mea pe care nu o indragesc in mod deosebit nu am nici o vina ca toate s-au intamplat asa.

Nu, bineinteles ca nu ma deranjeaza. Nu ma deranjeaza niciodata nimic.

Dar… stii? Intentiile mele sunt bune. Intentiile mele sunt intotdeauna bune si altruiste in privinta ta.

Totul o sa fie bine! Totul o sa fie bine! Totul o sa fie bine! Sigur ca da.

Te urasc! (scurt si soptit)

Te iubeeeeesc! (lung si urlat)

Esti frumoasa!
Aaaa! Ma rusinez.
Esti frumoasa!
Nu-mi mai spune.

Statea in primul rand concentrat, incruntat si absorbit.

Si? Prietena ta?
E bolnava.
Si? Prietena ta?
Nu se simte bine.
Si prietena ta?
A iesit cu colegii.
Si prietena ta?
Da, si prietena mea.

Ne-am cunoscut acum o saptamana. Purta pantaloni scurti si o pereche de slapi. Era frumos. Oh, cand imi aduc aminte. M-a oprit si m-a chemat la un suc. Asa… Ca si cum ne cunoastem. Ca si cum ne cunoastem de o viata. E iubirea vietii mele. Sunt atat de fericita.

Eu o iubesc! Vaca dracului mi-a frant inima si sangerez inauntru. Nesimtita! Ce tupeu pe ea.

(incep sa exagerez :- ))) )

de unde atata incantare…

Nu pot sa scriu pana nu fac poc cu degetele. Nu pot sa adorm pana nu ma asigur ca au facut toate poc. Incerc sa ma asigur ca nu pot sa trag nici o concluzie inainte de a face poc iar cu ele. Ma gandesc ca daca mai e ceva de spus sau gandit poate fi maltratat de mintea umana pana pocai eu.

Trebuia sa pocai si inainte sa ma apuc de un desen. Are deja liniile de baza trasate. Initial am vrut sa le colorez. Masacru pe foaie. Nu, nu colorez totusi. Trasez alte linii mai putin importante si creez alte spatii numai bune de colorat. Las’ ca schimb eu foaia cu mine.

Ne e frica de penibil. Nu stiu daca imi e frica de penibil. Uneori, prostindu-ma, imi creez penibilul. Nu as putea sa-mi spun sincer unele lucruri fara sa creez un penibil pe post de scena. Incep sa pierd intelesul penibilului asa. E ca si atunci cand faci pe prostul si esti luat drept prost. Sau cand faci pe nebunu.. E mai bine asa. Las-o asa.

Am cunoscut o doamna. Cred ca era o doamna. Ma scana. Imi vine sa rad cand oamenii scaneaza fara sa-si dea seama ca-s vazuti. Nu prea am apucat sa deschid gura. Era prea ocupata sa ma scaneze pe uscat(fara cuvinte). Imi venea sa rad. In schimb mi-am ridicat incet geanta ca si cum ceva ar fi in neregula cu mine. Mi-am cautat o bricheta in ea ca si cum o sa-mi ia un secol s-o gasesc. Ma uit la ea ca si cum e stricata. Caut o tigara dar inceeet. Si o aprind. Imi vine greu sa scot fumul afara. Nu se opreste si isi imagineaza ca nu sunt acolo. Adica eu sunt defapt dar cica nu ar trebui sa stiu ca sunt. Haaai haaai, cauta, cauta pana nu ma apuca rasul. Ma gandesc ca i-as face treaba mai usoara sa reactionez cumva la ce zice ea. Ma incapatanez sa nu o fac. Ma incapatanez sa nu rad. Uite, soro, nu vreau sa te las sa tragi tu concluzia pana nu-ti pocnesti degetele! Incerc sa-mi condensez rasul(pentru ca incep sa-mi pierd stapanirea) intr-un zambet sters. Reusesc. Dar nu mai reusesc sa nu mai zambesc. Zambet amabil de altfel. Zambesc suspect de mult. Pacat ca nu stiu sa zambesc a „lasa garda jos”. Incep sa vorbesc. Arunc si eu o parere scurta in conversatie cu scopul indeplinit de a intrerupe sirul lin. Cum? Cum?

Oooof, incep sa obosesc. Sunt victima propriului joc. Dar e bine ca a terminat cu scanarea. As vrea sa aud si versiunea ei. Banuiesc ca eram o ciudata. Eram o chestie ciudata care facea lucrurile lent si nu exprima mare lucru. Un fel de „ce o mai e si cu asta”. Ascultam sau cel putin paream implicata in conversatie dar atunci de ce nu spuneam nimic? Scurt si printre randuri a aflat la ce facultate sunt. Probabil ii par mica. Sunt si mica uneori, recunosc. Sper ca asta nu o face sa se simta mai putin mica. Oricum daca as spune ca e mica e bai si daca as spune ca e mare tot e bai. Oricum e bai. Nici ea nu stie ce vrea. Chiar daca as fi vrut sa nu fie varsta un bai.

Si din toata povestea asta eu am castigat o singura batalie, cea a incapatanarii de a sta la aceeasi masa cu penibilul. Poc Poc. Pauza. Poc.

Strainul

un strain: Gata cu plimbarea pe azi?
o smochina: Da, asta e ultima mea plimbare.
un strain: Ultima? Dar de ce?
o smochina: Pentru ca ultima mea plimbare e drumul spre casa.
un strain: Ioi, ce iti e si cu limba noastra! Cata literatura in ea.
o smochina: Poftiti?
un strain: Zic de limba noastra. Atatea intelesuri are! E greu uneori sa-l intelegi pe cel bun. Tine mult de ton si sa cunosti tonul celeilalte persoane.
o smochina: Asta asa e. Nu e destul ca limba e… cum era la moda sa spui? flexibila? Mai am si eu un ton autoritar uneori.
un strain: A, dar nu va scuzati, probabil daca v-as cunoaste as fi stiut ce ati vrut sa spuneti de la bun inceput. Poate sunt si alte lucruri la mijloc. Poate nu ati avut o zi buna.
o smochina: nu sunteti departe de adevar.
un strain: Dar s-a intamplat ceva grav? Nu trebuie sa-mi spuneti daca nu simtiti nevoia sa vorbiti. Doar ca sunt aici si nu am nimic impotriva sa va ascult.
o smochina: M-am auzit. Nu sunt singura care m-a vazut. Doar ca sunt ultima care se prinde.
un strain: Vedeti? Din nou literatura… E vorba de o tradare?
o smochina: Ma scuzati, am o problema de comunicare, nu reusesc sa spun lucrurile complicate intr-un mod simplu. Am senzatia ca lucrurile complicate trebuie spuse asa cum sunt. Am senzatia ca e o dovada de respect pentru ele. Dar sincera sa fiu cu dumneavoastra sper sa-mi rezolv problema de comunicare cu riscul de a ma simti vinovata ca nu respect lucruri care merita asta. Nu, nu e vorba de nicio tradare! E vorba de… Vedeti? Sa va spun despre ce e vorba mi-ar lua un secol.
un strain: Eh, nu trebuie sa-mi spuneti. Sunt oameni pe care sa spuna nu-i prea ajuta. Unii mai trebuie si sa faca ca sa se ajute.
o smochina: Aveti dreptate. Multumesc pentru intelegere. Si apropo de limba… Am auzit ca germana nu e foarte interpretabila dar si am auzit ca si oamenii sunt mai reci.
un strain: Asta sa stiti ca asa e. Am fost acolo. Am fost si in Danemarca. Am fost si in Italia. Peste tot sunt mai reci, nemtii cei mai reci, aproape ca regretam ca nu mi-am luat o bluza mai groasa inainte sa ma intalnesc cu ei.
o smochina: Literatura?
un strain: Haha, da. Toti sunt mai reci si cred ca cu cat suntem mai calzi cu atat ni se par mai reci. Peste tot am primit un plus de raceala doar pentru ca sunt roman. Dar nu pot sa-i judec. Insa am incredere ca nu ce vad ei in noi e adevarata noastra valoare. Cred ca intr-o zi o sa reusim sa le aratam adevarata noastra valoare.
o smochina: Si eu cred asta.
un strain: Eu zic ca intr-un final adevarata noastra valoare o sa se arate de la sine, cand suntem si noi pregatiti. Intr-un fel, stiti, asta e un mod de a salva omenirea.
o smochina: Cum asa? Cum sa salvezi omenirea?
un strain: Sa o salvezi? E simplu. Mai gandeste-te.
o smochina: Sunteti al naibii de misterios. Nu vreti sa veniti cu mine spuneti cum vine asta intr-o plimbare pe Cetatuie?
un strain: Ba da. Cum sa nu.
o smochina: Dar stiti ca o sa-mi spuneti multe minciuni? Nimeni nu poate salva omenirea.
un strain: Am sa incep prin a va spune o poveste. O mama urca impreuna cu copilul ei un munte. Copilul era nerabdator si nestatornic. Mama a inceput sa-i spuna povesti. Cand au ajuns in varf mama i-a spus ca nimic din ce i-a povestit nu era adevarat. Copilul a intrebat-o de ce i-a povestit atunci si ea i-a raspuns „Daca nu ti-as fi povestit nu ai fi urcat muntele, acum esti in varf. Asta e tot ce conteaza. Acum ai adevarul.”
o smochina: Am mai auzit povestea asta undeva.
un strain: Vedeti? Nici nu sunt chiar asa un strain. Pana la urma noi doi ne-am mai intalnit dar nu am avut ocazia sa ne cunoastem foarte bine.
o smochina: Avem ocazia acum.
un strain: Asta daca nu o sa fugiti de mine…
o smochina: Urcam?
un strain: Urcam. A fost odata ca niciodata… o smochina.

Buna dimineata, ia-ma nene.

Uneori imi place sa nu ma mai trezesc. Mai ales cand nu m-am culcat niciodata.
Nu regret nici o secunda din noapte. Recunosc, am o problema cu noaptea. Da da stiu, oamenii dorm noaptea. Nu se apuca de invatat noaptea. Nu-si taie unghiile noaptea. Nu fumeaza pipe cu tutun picant noaptea. Nu se uita la filme cu subtitrari aiurea. Noi, oamenii dormim noaptea.

Imi vine greu sa dorm. Imi amintesc cat de mult imi placea apusul. Apusul trebuia sa mi-l traiesc singura pe dig. Daca mai erau si ciori comunicative prin zona era perfect(intotdeauna erau ciori! iubesc ciorile!).

Acum ca se tot inverseaza polii magnetici ai Pamantului de cativa ani parca m-am inversat si eu putin(nu ca nu as fi fost asa si inainte).
Incepe sa-mi placa rasaritul.

Chiar inainte de rasarit incep sa cante pasarile. Trilulilu fa cafea. Fac cafeaua. De cele mai multe ori ma pierd asa si uit de apa astfel fiind nevoita sa pun de doua ori apa pe foc. Defapt eu vreau sa creez umiditatea si caldura propice. Reusesc intr-un final sa fac cafeaua moment in care ma decid sa beau mai bine o vitamina C efervescenta. Nu-mi place gustul.

Ma gandesc ca as putea sa fac dus. Imi vine sa-mi spun ca e prea devreme pentru asta. Si incep sa ma gandesc cand se transforma prea tarziu in prea devreme.
Vreau sa stiu momentul ala cand prea tarziu sa mai stau si prea tarziu sa ma culc se transforma in prea devreme sa plec si prea devreme sa pretind ca m-am trezit. Ma enervez ca aberez. Aberez doar cu mine acum. E ca si cum am stat mult de vorba cu mine si constat ca nu mai prea am ce sa-mi spun asa ca hai smochino sa aberam. Imi dau seama ca totul a pornit de la a face dus sau a nu face dus asa ca dau drumul la apa in vana. Nu fac dus. Fac baie si am scapat pentru moment de aberat.

Imi torn un pahar cu vin ca am vazut eu cand eram mai mica un film in care o tipa in fiecare seara isi turna un pahar de vin si facea baie sorbind din el.

Las apa sa curga. Iar nu vine fierbinte. Dumnezeule cata apa consum. As putea sa mai invat dar de trei zile vad numai liniutze, puncte si sagetutze cand deschid cartea.

Arunc vinul din pahar. Imi torn cafea in el si fac baie.
Revin la fix. Pasarile inca canta si strada incepe sa fie populata de cativa studenti nepuctuali, dinaia care tin neaparat sa ajunga cu o jumatate de ora inainte de inceperea cursului. Cine stie… Nu au nici ei somn.

Imi termin cafeaua privindu-i pe cand rasaritul apune. Sa stau asa sa privesc imi da un sentiment idiot de putere.
Mi se face rusine cand gandesc asta. Ma cert. Ma impac cu mine. Si astept sa-mi mai spun ceva.

Ma apuc sa caut un carton prin casa. Gasesc o cutie. Rup o parte din ea. Lipesc peste ea o foaie A4 si imi scriu cu un marker destinatia.

Determin momentul in care eu pretind ca m-am trezit. Nu il cunosc pe cel care transforma „prea tarziu”-ul in prea devreme dar ma bucur de ala in care imi leg un siret si imi spun „am fugit”. Gata, s-a facut de tot lumina.

Noapte buna. In aceasta noapte ma duc la ocazie. In aceasta noapte ma plimb in masina altora. Sper sa nu fie prea devreme pentru ocazie. Am fugit.

P.S.: Imi cer scuze daca am facut greseli prin text sau am aberat prea mult pentru unele gusturi. E pentru ca nu m-am trezit inca.

Futuriciu

In fiecare primavara eu am relatii cu cate o gaza. Anul trecut a fost un cosas, acum doi ani a fost un gandac de mai. Anul acesta am trait mai degraba o aventura.

A intrat un fluture pe geamul masinii. Dezorientat, s-a ascuns sub geaca mea de piele iar eu l-am gazduit. Il intrebam din cand in cand telepatic cum se simte. Nu prea imi raspundea si imi faceam griji.
O bataie de aripi m-a linistit.

Baaaai, futurici! Tu stii ca odata ai fost o larva miiica miiica mica? Si ca oamenii se speriau de tine?
Futurici! Tu stii ca unii spun ca bataia ta de aripi de aici din masina asta poate sa declanseze un uragan in celalalt capat de lume? Niste visatori? Crezi?

Futurici! Tu stii ce dispretuit erai tu acum 3 zile? Sau poate 5? Hei, sper ca nu ai degand sa mori sub bratul meu?

Pana la urma… decat sa mori prin cine stie ce baligi in lumea asta mai bine aici. Eu zic ca e mai curat. Dar nu trebuie sa mori daca nu simti nevoia sa mori.
Ce faci tu acolo cu antenutzele alea? Ma mirosi? Veeezi? Ti-am zis ca e mai bine acolo decat in baliga.
Da’ poate tie iti place baliga. Cine stie… Futurici? Ii stii pe aia care te pun la microscop si la tot felul de aparate si se uita in gura ta si la ochii tai si dupa posteaza poze cu tine peste tot si toata lumea se oripileaza cat se sinistru esti sub microscop??? Ei bine, futurici, doamne fereste sa-i vezi pe ei sub microscop! Pana si sub microscop esti mai chipesc decat un om.
Dar ii stii pe aia care au incercat sa te reproduca pe panza nereusind sa faca din arta lor ceva mai frumos decat originialul? Iarta-le adoratia. Pentru ca nimic din ce mi-au transmis ei nu se compara cu emotia pe care mi-o provoci tu acum.

As incerca sa-ti spun sa-i ierti si pe cei care te inteapa si te lasa sa mori asa. Dar nu am de ce sa-ti spun asta. Nici eu nu pot sa-i iert pe aia.

Uite chiar ma intreb acum daca tu ai ochi sau tot cu antele vezi? Stii cum sunt ochii de muste… Vezi asa? Uite ca s-a facut verde.

E drept ce spun astia despre tine? Ca ai nu stiu ce praf pe aripioare si daca eu sa zicem te ating acum pe aripioare tu nu mai poti sa zbori dupa pentru ca iau praful ala ca cica el te ajuta sa aluneci prin aer.
Ma intreb daca tu iti schimbi „parul”. Ca naravul stiu ca nu. Iti schimbi parul. Oamenii isi imagineaza ca tu asa ai aratat toata viata.

Stii tu cata lume crede ca tu numai de-a lela stii sa zbori?
As vrea si eu sa stiu sa ma metamorfozez ca tine. Sa fiu la fel de colorata ca si tine.

Stii ca o celebra amanta s-a folosit de tine si de fratii tai sa cucereasca tot atatia barbati pe cati fluturi erau ascunsi sub fusta ei? Da. Si doar si-a ridicat fusta, futurici.

Si sa presupunem ca tu ai avea ceva ce se poate numi o inima.
Iti dai tu seama ce tensiune ai tu in tine?
Iti dai seama cate batai pe minut?
Stii tu ce intensitate si viteza au toate procesele tale metabolice? Nici eu.

Ce bizar si frumos esti tu! Ce liber si sincer! Ce complicat construit, ce simplu ca intreg.
Ce amabil esti sa imi dai voie, in schimbul gazduirii, sa visez pe aripile tale fragile. Meravigliosa creatura.

Futurici? Am ajuns. Hai sa zburam.