Vreau sa fiu intreaga.

 Inca nu i-am pus titlu la asta. Vedem noi ce ne mai trece prin cap. Ma tot gandesc sa nu aberez iar de parca are vreo importanta. Daca e aberant il facem invizibil. Ma tot gandesc dar imi sta un gand in minte. Eh! Frumos ar fi sa stea! Se agita si striga „Eu! Eu! Intreaba-ma pe mine! Lasa-ma sa ma invorbaresc”.  Imi e drag gandul asta, seamana cu mine cand eram in a 2-a. Imi baga ofensiv vorbe in gura asa cum bagam eu doua degete in ochii invatatoarei.

 Unii ne nastem jumatati, altii suntem deja un intreg.

 In adancul meu, nu pot sa pricep de ce oamenii construiesc relatii. Nu de orice fel. Alea… am o relatie cu X de n-spe ani si sunt al dracului de fericit ca toti voi. Intr-o vreme ma enervam ca toata lumea imi cerea relatie. Si eu, optimista de altfel, le-o dadeam. Dar e penal. E mult prea penal ca sa mai pot sa tac. Ce anume intelegeti voi prin „relatie” oameni buni ca eu ma lupt de pe la vreo 19 ani sa pricep?

 Unde si cand incepe o relatie?

 De ce incepe o relatie? Adica ce nevoie nedefinita inca striga in voi „relatie, relatie”.

 De ce naiba se continua daca nu merge de la sine?

 De ce ne luptam cu treburi de genul „unde mi-ai pus camasa neagra?” sau „cine face curat”?

 De ce nu suntem sinceri daca tot avem o relatie?

 De ce inselam daca tot ce ne dorim cu adevarat e celalalt?

 De ce bagam de vina daca ne-am luat unul pe celalalt asa cum am vrut?

 Daca nu ne-am luat asa cum am vrut de ce ne mai zbatem sa continuam, de ce mai stam cand stim ca unde stam nu e locul care parea a fi si de ce naiba dam de inteles ca ar fi alt loc?

 Aveam odata o prietena la psihologie. Ea zicea ca oamenii nu se schimba niciodata, ca nu exista asa ceva ca psihologie inversa, ca nu putem sa intelegem doi oameni care se contrazic, nu in acelasi timp.

 Nu o cred si nu cred in relatii. Cred in iubire. Cred in 2 oameni care se iubesc si nu se mint, cred in liniste desi nu o vreau, cred in dorinta de a fi unul cu celalalt, cred in modul ala atat de frumos de a te adapta fara sa doara, de a iubi altfel, de a te lasa dus de acel intreg, cred in dansul inaltator al firilor care se impletesc, cred in implinire si evolutie. Cred in ce vreau eu!

 Si nu stiu ce pricepeti voi prin relatie! Ce pricep eu din ce imi dati voi de inteles e ca nu vreti sa vorbiti despre ele cu adevarat si ca eu nu pot sa „cred”. Asta in timp ce ma fixati cu un zambet ironic si critic. Asta in timp ce ma faceti sa cred ca nu stiu nimic daca nu cred in relatii. Ca nu pot sa simt, sa iubesc si sa impart acelasi pat cu cineva numai daca am aceleasi idei despre relatii ca si voi. Ca nu pot sa zambesc cuiva dimineata si in loc sa spun „tu care dracu mai esti”, sa imbratisez fara sa vreau sa detin dimineata un trup.

 Si de fiecare data cand va accept ideile si crezurile, ajung si sa ma adaptez si sa joc dupa regulile voastre. Doar ca abia atunci observ ca eu trebuie sa va respect regulile, nu si voi.

 Voi imi spuneti sa nu-mi pun intrebari. Sa nu-mi pun intrebari despre relatii si despre Dumnezeu. Daca le pun, primesc privirea aia ironica. Nu! Nu am voie sa ma intreb!

 Iata o regula pe care nu pot s-o respect sau sa o accept. Imi pun intrebari despre relatii. Imi pun intrebari despre biserica voastra, nu despre iubire. Imi pun intrebari despre dogme, nu despre credinta.

  Cred in iubire. Cred in lucruri care vin de la sine. Cred in curgeri si impletiri, nu in inghetari si gheme. Cred in tot ce nu pot sa inteleg si nici nu vreau sa le inteleg. Sa pun pe picioare o relatie ca pe un puzzle in care piesele nu se potrivesc? Nu conteaza! Mai taiem putin din tine, putin din mine, pana formam o imagine completa… si hidoasa. De ce? Cand am putea sa fim intregi si mai mult si mai frumos de la bun inceput.  De ce toata teoria mea, de acum si de atunci nu a fost incercata inca de nimeni. De ce oamenii ma refuza cand spun eu vreau iubire fara nici o relatie a ei cu altceva ca ea e suficient de concreta si intreaga pentru mine.

 De ce refuzam sa credem ca putem avea ce ne dorim fara sa alipim alte lucruri mici si marunte pe care nu ni le dorim.

 Poate ca sunt idealista asa cum spun unii. Doar ca nu sunt si impacata.

 Ceea ce ma face idealista nu a fost trait niciodata! Nu se stie daca am dreptate sa nu. Si asta pentru ca nimeni nu crede in mine si in utopia asta de iubire si intregime(nu a trupurilor! a firilor!).

 Asa ca, uneori, ca sa pot sa-mi traiesc implinirea, accept si lucrurile marunte care fac dintr-un intreg prea mult sau prea putin!

4 comentarii

  1. …si daca te incapatanezi sa nu crezi decat in ceea ce vrei tu, si in iubirea pe care o intelegi tu, ceilalti se transforma automat in …tu?:)…eu cred ca in felul asta risti sa te ranesti de 2 ori mai tare ca noi ceilalti. si sa cazi de 2 ori mai rau. si sa…iubesti de 2 ori mai profund…
    sau poate ma insel…

  2. Dupa fapte, s-ar parea ca cred doar in ce vor altii sau in ce imi permit altii sa cred.
    Sincer, eu nu prea inteleg iubirea. Si aici nu inteleg de ce se incapataneaza lumea sa o inteleaga cand pot pur si simplu sa iubeasca. Chestia asta cu studiul iubirii nu am pornit-o eu. Dupa mine lumea nu ar fi nevoita sa spuna „te iubesc”. S-ar subintelege, s-ar simti.
    La partea cu ranitul 2x sau iubitul 2x, nu stiu daca te inseli sau nu. Nu am cu cine sa ma compar in a simti iubirea sau „ranirea”. Stiu doar ce simt eu cu adevarat.🙂
    Multumesc pentru primul meu comment.

  3. probabil ca o sa vina mai multe de unde a venit primul…cu placere:)

  4. Te invit chiar.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s