Voi, mult iubitii voi, chiorii mei dragi

   Caut tot timpul dar uneori mai si gasesc: carti care sa-mi placa si sa am senzatia ca eu le-am scris din moment ce ma regasesc atat de mult in idei, un blog reusit in care nu gasesti cuvantul politica, struguri copti si coloranti, dureri autentice de cap.

   E ciudat cum cercul asta vicios in care ma invart nu e dictat de mine. Oricine ma cunoste si nu renunta la asta stie ca nu as crea niciodata tampeniile care mi se intampla. Cel mai mult ma doare timpul si nervii investiti in oameni fara fund la sacul emotional.

   Pot sa le dai oricat, poti sa te redefinesti si sa te demonstrezi de o mie de ori. Schimbarea lor devine un motiv sa fi acuzat. Tu te-ai schimbat defapt, nu ei. Dar ei nu te mai vad separata de unele idei preconcepute pe care le au despre tine. Se revolta. Nu le place „schimbarea”. Iti spun ca esti vinovata de schimbarea lor. Nimeni nu e vinovat pentru schimbarea noastra decat noi. Reactia ta la schimbarea lor poarta defapt vina absoluta.

  Vorbesti, ai argumente, esti mai lucid decat ei dar nu la fel de calm. Nu conteaza. Nervii tai sunt pizda pentru nevoia lor de a (te) fute. LA NESFARSIT.

  Nu mai am nici un gram de incredere ca exista cineva pe lumea asta care nu o sa incerce sa ma reduca la cateva idei pricepute de ei si atat.  Nu ma intereseaza ca in timpul si mintea lor nu incape mai mult. DE CE? Pentru ca tot timpul si toata mintea mea e ocupata cu ei.

  Fratilor, faceti ce vreti. Nu puteti sa-mi spune-ti „nu fa aia” fara sa-mi dati in schimb o ocupatie decenta, alta decat ordinul „caca-te” cand nu ma trece.

  Ma tampesc si ma smochinesc pe zi ce trece.

  DA!

  Vorbesc de aceeasi oameni care m-au dorit. De aceeasi care m-au avut si m-au pierdut. Aceeasi sunt cu cei carora le-am mai dat o sansa. Aceeasi care s-au pisat pe sansa data de mine, pe cuvintele si promisiunile lor, revenind si mai rapid la ceea ce eu numesc „proste obiceiuri”(nu de dragul expresiei ci pentru ca chiar sunt proaste). E un cerc vicios. Nu iesi oricum din el. Ei intind coarda pana la penibil. Ei pleaca. Ei se intorc. Ei se roaga de tine. Ei isi baga pula in tine in secunda in care ai spus „ok, hai sa vedem”. Ei cunosc adevarul absolut si „binele” tau. Altfel decat caile lor nu exista.

  Dar defapt ei ma iubesc. Ca doar de aia vor sa fie in preajma mea, nu? Insista chiar. Atat de mult ma iubesc incat trebuie sa-mi reaminteasca cat de mult si cat mai amenintator ce cauza pierduta sunt eu.

  Nu ma impresioneaza usile trantite si urletele din telefon. Nu ma impresioneaza nimic din ce eu as fi instare sa fac. Nu ma mai impresioneaza „te iubesc”. Ba mai mult, am un gust amar cand il aud mai ales de la niste oameni care cu 3 minute inainte urlau la mine cu o voce de pirat proaspat castrat. Si dintr-o data corzile vocale se inmoie in propria saliva, privirea umana renaste mai ceva ca pasarea P. Cerc inchis.

  De ce? Pentru ca iubesc. Pentru ca, chiar daca sunt un copil emotional asta nu inseamna ca nu primesc o acuza nedreapta la fel aiurea pe cat poate un adult sa o faca. Nu inseamna ca nu pot iubi.

  Problema mea e ca nu stiu cum sa-i fac sa vada ca eu sunt inca aici. Ei sunt unde vor ei.  Imi e frica sa nu ajung o creatura care pune o stampila si nu te mai scoate de sub ea. Adica sa fiu instare sa spun „esti sarit de pe fix” fara sa mai pot vreodata sa rectific sau sa-mi schimb parerea? Asta e un job pentru obositi.

  Sa ai pareri asumate si contradictorii nu e un defect! E o calitate!

  Eu sunt absurda datorita imaginatiei mele. Ei sunt absurzi in realul lor aplicat la tine.

  Ma fac totusi vinovata de unele lucruri. Eu sunt fraiera. Eu stau. Eu iert. Eu trec peste cu adevarat(adica fara cicatrici, de aia stiu eu sa uit!). Eu sunt aici indiferent de situatie. Eu nu plec nicaieri. Eu nu fac nimic deci pot sa fac ce spun ei ca doar am timp, nu? Eu nu fac nimic, „de ce nu faci nimic? uite cate fac eu, ce tare si mare sunt eu”.

  Si mai am o mare mare vina. Obosesc greu. Mai repede iert decat ajung sa ma satur. Paharul nu e niciodata plin ras. Am grija sa mai beau din el.

2 comentarii

  1. Cat un gandac…Stampila: obiect la discretie – siguranta emotionala

  2. Iti raspund cu postare.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s