In the air

 Azi mirosea a ploaie. Seara suna a ropot ploaie dar picaturile nu erau nicaieri. Iata de ce.

  Am iesit cu o gasca. Mergem la Praga de revelion. E trist sa spun ca vin si stiu unde o sa fiu eu de revelion. La dracu-n praznic. Adica inchisa in bine respectand un contract cu mine. Ala de a nu-mi permite sa fiu fericita. O pedeapsa vesnica pentru ceva ce eu nu am facut dar subconstientul meu se simte vinovat. As vrea sa fiu depresiva cu adevarat. Sa fiu instare sa-mi fac rau. Sa ma pot ierta. Nu mai prea am pe cine. M-am schimbat. Eu… nu merg la Praga. Eu nu mai cer iubire si atentie. Nu ma mai revolt. M-am consumat.

  Un copil cu gura inchisa si cu o privire ce-ti spune ca nu mai vrea sa simta, sa se joace e un copil imbatranit si obosit de varsta lui.

  Nu mai vreau sa simt. Sa vorbesc. Sa dansez. Nu mai stiu sa inchid ochii si sa dansez. Nu mai vreau sa arat cine sunt. Asa am fost candva. Acum e prea tarziu. Am facut greseala sa pornesc pe un drum in serpentina avand naivitatea ca-mi grabesc maturizarea. Am negat si neg tot ce s-a intamplat. Nu recunosc si nici nu vreau sa recunosc. Ca ce? Ar fi prea mult. Ar fi deja un pas spre a recunoaste.

  NU VREAU SA VORBESC! Raspunsul meu e „nimic”.

  Vreau sa scriu de cum m-am intalnit azi cu diriga mea din liceu. Eu si diriga avem ceva in comun. Unii oameni nu vor recunoaste ce simt pentru noi in ruptul capului.

   Ea e un om(no bine no). O uiti. Foarte repede. Mergi mai departe cu viteza gandului pus pe pilot automat: Uita! Jap! S-a facut. Mai repede decat crezi si nu o voi recunoaste. Asa cum fac si altii cu mine.

   Ea in schimb nu s-a pierdut. A avut un iubit odata. Ultima data cand l-a vazut a fost pe un peron. A imbratisat-o si i-a spus „Draga mea, imediat nu am sa te mai pot cuprinde”. A murit. Intr-un bar. Cu o sticla in cap. Nu avea nici o vina inafara de faptul ca se afla in barul respectiv. Ea a incercat sa se sinucida de vreo 2 ori. Nu a anuntat pe nimeni. Asa i-a fost dat. Sa nu uite unii de ea fix cand ea vroia sa uite tot! Acum… E un om foarte slab fizic(acum poate fi cuprinsa) si foarte puternic psihic. O simti cand esti in preajma ei. Te simt ca un limbric tampit si avortat de natura.

  Nu mai vreau sa fiu in camera asta si nici in camera mea nu vreau sa fiu. Vreau sa fiu la Praga. Vreau sa fiu acolo unde nimeni nu ma iubeste sincer. Vreau sa nu ranesc, sa nu las urme, sa nu fiu vazuta, sa nu trebuiasca sa zambesc a amar. Sa pot sa arat pur si simplu cat de amar imi e.

   Azi! Azi am gasit in dulap cravata de la uniforma mea de eleva de liceu. Am luat-o cu mine sa aduc un zambet pe fata lui Andrei. Defapt vroiam sa iau si sacoul si cravata si eventual si fusta daca as fi gasit prin dulapurile astea goale o pereche de ciorapi mai grosi.

  Abia am ajuns in local. Abia acum am ajuns acolo sa-mi spuna Andrei ca diriga era la o alta masa. Era cu spatele. I-am zis sa mergem sa o salutam si sa-i arat cravatica. Sunt sigura ca o sa aprecieze caile vietii, datul asta de cravata, regasirea din seara asta, tristetea mea, schimbarea mea, autodistrugerea personalitatii mele exagerat si obositor de razvratita. Ne-a facut loc langa ea si langa fostii ei elevi. Noi era fosti fosti elevi. Nu am fi vrut sa ne asezam. Vroiam doar sa salutam. Ne-a asezat. Zidul masii. Intotdeauna m-am ratzoit la zidul ei. Pana m-a bagat in seama. Stiam ca stie ce simt pentru cravata. Nu am scos un cuvant. As fi vrut sa pot. Sa-i spun. De ce cacat tac. Mai nou. Incepe sa-mi placa punctul. Gandul sacadat. Gandul asta intrerupt. Asa. Ca respiratia mea.

   Ne-am despartit intr-un final. Andrei s-a ridicat brusc. Plecam. Gata. Plecam. Stai naibii jos, ba! Ce te-a apucat?

   Am ajuns la masa noastra. La gasca. La Praga.

 Andrei: „pariem ca nu mai stie cum ma cheama”

 Eu: nici pe mine nu mai stie cum ma cheama

 Andrei: stai calma, stie.

 Stiu ca stie! E un motiv pentru care mie imi stie numele asta lung si nasol pe care nimeni nu-l tine minte! Offff. Amaaaar.

   Imi e putin frica. Pentru ca fac drumul invers. Urc serpentinele. Si sunt un copil imbatranit. Imi e greeeu. Nu mai vreau sa aud nici o poveste cu happy-end. Nu mai vreau sa cred in tampenii, in sperante. Nu mai vreau sa ma simt rupta.

   Adevarul e ca ma simt singura. Sunt cam singura. Pare atat de imposibil totul. De ce trebuie eu, din cusca mea de aur, sa simt amalgamul asta amar? E de necrezut. Sunt de vina. Cer sa fiu tratata la fel. De fiecare data. Ignora-ma! Ignora-ma! Sunt aici. Te sterg la fund daca vrei dar ignora-ma. Uita ca exist, incalca limite pe care stii ca nu suport sa le vad pline de noroi. Sunt imposibila! Si ce daca? Sunt prima? Ultima? Cer prea mult? Da! Cer prea mult. Pe bune ca cer prea mult, nu fac misto.

   In fine. Maine ma duc pe la ora X daca vrei sa vii cu mine. Aaaa, nu. Eu ma duc cu Y.

  Eu! Nu mai vreau sa vin acasa! Eu! Sunt imposibila si mizerabila uman! E aiurea cand iti dai seama de asta. E aiurea cand stii sa judeci si cand chiar ajungi cu judecatul la tine. Vreau la Praga! Si in Amsterdam. Si nu vreau sa fiu intrebata „incotro de aici?”. Nu stiu. Fiind o imposibila lucrurile vin de la sine pentru mine.  Daca am cu cine vorbi imi gasesc si o explicatie dar ce importanta mai are o explicatie cand intre „ataca” si „fugi” tu ai ales „fugi” si o faci instinctual. Parca fericirea mea are ca rezultat si ca consecinta nefericirea celor din jurul meu.

  Fac o greseala? Stiu. Dar altceva nu stiu sa fac acum.

  Maine o sa-mi „revin”. Toootul o sa fie bine din nou. Ne trezim. Ne spalam pe dinti si pe restul ramas de la periaj. Ne imbracam. Ne ducem la lucru. Azi! Azi o sa fie o zi speciala! Daca vrei poti. Daca crezi chiar se implineste. Cacat cu prune. Nu se implineste nimic. Am luat-o gresit. Sunt pe contrasens si pe contradirectie. M-a simtit.

   Azi suna a ropot de ploaie si caut uimita prin curte lipsa stropilor.

1 comentariu

  1. Drum bun spre „Praga” ta. Si n-am sa te intreb: „incotro de-aici?” si nici „inapoi de-aici?”. Si daca-ti ridici continuu zidul spre cer nu te mai intreba apoi de ce altii nu reusesc niciodata sa-l sara, oricat s-ar chinui sa-l urce, de ce nu reusesc sa se apropie, sa te-nteleaga. Cum isi arunca privirea peste gard, cum mai adaugi o caramida. Scutura-te odata de neputinta asta cronica si mergi mai departe! Nu te mai tine singura pe loc, nu-ti mai da singura coate si genunchi!


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s