M-am mutat

Locuiam la etajul 9 si priveam in strada. Strada aia avea un trafic uman la orice ora. Masinile nu aveau voie. Era mai degraba o alee imensa. Obisnuiam sa ma ascund dupa perdele cand intra cineva. Trageam draperiile peste mine. Imi intorceam spatele si cand vedeam strada imi inchideam ochii si radeam cu pofta.

Nu cred ca m-a facut ceva vreodata sa rad mai cu pofta decat auto-ironia. Iata-ma ascunsa! In fata sutelor de oameni. Cadeam de fiecare data in iluzia perdelelor.

M-au mutat. Ultima data cand am intrat acolo ca sa-mi iau un soi de ramas bun tot ce vedeam din ce a fost erau perdele. Poate ca asa e mereu. Cand ne mutam, lasam in urma doar iluziile. Luam tot ce e de luat. Iluziile, intrerupatoarele si buda raman altcuiva. Asta imi trecea prin minte atunci.

Ultima data cand am calcat eu acolo era vara si era noapte. Caram cu mine un teanc de reviste. Am tras perdelele. Am deschis geamul si am rupt revistele. Momentele mele de nebunie se imprastiau in aer de la etajul 9. Speram ca nebunia mea sa se prelinga usor prin aer si sa creeze o iluzie. Fulgi de nea? Scrisori distruse? Semne de intrebare? Nu conta. Nu mai conta.

Ultima data cand am intrat eu acolo tremurau celulele pe mine si rugam peretii sa taca si sa nu-mi mai sopteasca amintiri. Inainte sa ajung la geamul ala pe post de balcon incercam sa trag dintr-o tigara dar nu reuseam pentru ca buzele mele sopteau „totul o sa fie bine” filtrului. Pe atunci tigara era ridicata la rangul de fapta obscena. Traiam mai degraba dependenta de adrenalina pe care mi-o producea riscul de a fi prinsa. Probabil atunci m-as fi lasat de fumat daca as fi aflat de cai putere sau de iubiri imposibile. Am aruncat-o in buda intr-un final. Am tras apa. Stiam ca ma iluzionez cu asta. Nu era prima data cand o aruncam in buda si trageam apa. Stiam ca nu o sa dispara. Nu m-am legat de intrerupatoare. Nu vroiam sa fiu intrerupta. Adevarul e ca de pe atunci simteam un anumit respect pentru intuneric.

Intr-un final m-am sprijinit de teava aia murdara si fragila pe post de balcon. Nu incercam sa o imping. Nu incercam sa o tin. Nu mai incercam nimic. Nu mai conta.

Am plecat. Am plecat repede ca si cum m-as grabi sa ajung undeva. „Am fugit”. Mi-am luat plasa crosetata chiar in coltul ala pe un fotoliu ce nu mai era acolo.

Era sa uit sa spun ca plasa nu era goala. Era atat de plina incat nu stiam cum sa o mai tin.
M-am mutat. Dar am luat jumatate din iluzii cu mine. : -))))

3 comentarii

  1. „Uneori, închid ochii şi ascult vîntul. Atunci am impresia că şi gara asta e o nălucire,
    că ea nu există, e ceva de nicăieri. Rămîn aşa cu pleoapele strînse şi mă întreb unde mă voi trezi cînd voi deschide brusc ochii. Pe ţărmul unei mări? În camera mea, printre cărţi? Şi cît e oare ceasul? […]
    Mai curioasă a fost reacţia mea cînd s-a făcut dimineaţă şi a trebuit să accept că gara exista. Atunci m-am liniştit brusc, într-un fel care nu prevestea însă nimic bun.
    Treceam dintr-o încăpere în alta fără să mă mai mir. Nu mă mai preocupa nici cum am
    ajuns aici, nici cum voi pleca. Mă pregăteam parcă să aştept şi vroiam să văd cum va
    arăta aşteptarea.”

    Am fugit🙂

  2. „Dar gata! Porunca a 11 e mai importanta decat cele 10 porunci la un loc. Priveste si treci! Altfel n-as mai curajul nici sa plec, nici sa raman.

    Nu mai am timp de nuante acum. Va spun, deci, fara ocolisuri ca mi-e frica. Asta inseamna ca duc cobra cu mine. Se va culca alaturi de mine, ca o umbra, in desert si cand voi deschide ochii se va legana amenintand sa am muste. Imi e intr-adevar frica, domnilor”

    „Ma tem numai de fiara din mine care, simtind desertul, va marai si mai tare decat pana acum si va vrea sa termine rafuiala”

    „Iar desertul o sa-mi sopteasca perfid ca nu exista o cale”

    „Plec, domnilor. Doamne apara-ma de mine insumi!”

    • „Prima poruncă: Să aştepţi oricît.
      A doua poruncă: Să aştepţi orice.
      A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sînt bune decît amintirile
      care te ajută să trăieşti în prezent.
      A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
      A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează
      toată viaţa.
      A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
      A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu.
      Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
      A opta poruncă: Dacă gîndul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavînd
      altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
      A noua poruncă: Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea
      e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
      A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.”


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s