Imi e frica de inaltime

M-am trezit de multe ori in fata unor prapastii. Senzatia e urmatoarea: nu-mi mai simteam genunchii, inima imi iesea din piept, nu mai aveam niciun control asupra corpului meu iar de cele mai multe ori, fata in fata cu niste inaltimi aveam tendinta fizica sa ma arunc desi creierul urla sa stau pe loc. Nu are rost(pentru mine acum) sa enumar sau sa povestesc despre datile in care am trait frica asta.

(Urmeaza amintiri din copilarie. Daca nu ai chef de ele concluzia e de la „Gata, nu o mai lalai”)

Am copilarit cu o livada pe dealul din stanga si cu o padure pe dealul din dreapta. Nu, invers. Pana pe la 4-5 ani eu nu am avut prieteni de varsta mea desi ai mei, in incercarea de a ma vedea socializand chemau regulat gradinita la noi in casa. Nu imi era frica de ei dar cica preferam sa stau in usa sa ma uit la ei. Impinsa de la spate ma mai jucam cu ei dupa care ajungeam iar in tocul usii. Bineinteles ca nu-mi amintesc ce naiba gandeam sau de ce faceam asta. Pana pe la 14 ani( adica de cand ma stiu si pana atunci) eu am avut o singura prietena si din relatarile alor mei imi dau seama ca nu vroiam defapt alta prietena. Am mai scris parca de Loli(Maaaagdalena) si o sa mai scriu. Loli era mai mare decat mine cu 5 ani. De la gradi si pana in clasa a 8-a eu am avut aceeasi colega de banca, Lupu. Cu ea ce ma mai intelegeam destul de bine desi intre noi era mai degraba o concurenta prieteneasca(nu o vedeam ca pe o prietena si nici ea pe mine, sunt sigura). La colega asta a mea de banca imi placea ca lasa lucrurile asa cum erau defapt. Era clar ca nu o sa-i spun veci mai mult decat impresii despre scoala. Da, stiu ca impartaseam aceleasi pareri despre colegi si profesori desi nu ne placeau aceleasi materii. Dar despre Lup, alta data.
Iar bat campii… Ideea e ca peste vreo 3 saptamani o sa recitesc ce am scris aici si din cate observ ma fentez singura…

Loli. Eu faceam tot ce vroia Loli sa facem. Uneori mergeam in podul din sura ei si ne aruncam de acolo in fan. Imi era foarte frica dar daca Loli vroia nu comentam. Ma intelegea si ea si ma tinea de mana chiar cand saream. Uneori, cat ea era la scoala, ma duceam acolo si ma miram(copil tampit) ca lucrurile par mai inalte de sus decat de jos. Urcam pana sus dar lipita de podeaua podului. Nu am sarit niciodata singura.

Petreceam majoritatea timpului in natura. In livada sau in padure. Eram in copaci. Imi placea foarte mult sa ma catar. Stateam ca o maimuta in copaci toata ziua. Aveam copacul meu preferat. Personificam copacii. Nu-i botezam dar aveam eu senzatia ca ii inteleg. Nu pe toti. Le atribuiam unele calitati nenumite probabil in functie de ce ma faceau sa simt. Oricum, eram in copaci desi imi era de mica frica de inaltime.

Mai tarziu am descoperit, impreuna cu niste indivizi, o stanca. Doar cei mai tari si cei mai experimentati au reusit sa o urce. Oricum, la intalniri vedeai in ceilalti dorinta de a fi ei cei care reusesc sa ajunga acolo sus. Cunoscandu-mi frica de inaltime nu-mi trecea prin cap sa incerc pana intr-o zi. Haaai, haaai haaai, Maria. Si m-am trezit cu o sfoara „de siguranta” pe mine. Abia m-am desprins de sol si tremura stanca cu mine pe prize. Incet, incet m-am trezit pe la jumatate si o mandrie pe mine! Avand in vedere ca era prima data cand incercam. De acolo stanca s-a transformat in prietena mea cea mai buna. Am ajuns sunt. Imi aduc aminte ca urlam in jos „noo bineee nooo, pai te pui cu mineee!” desi in gand inca nu-mi venea sa cred ca am ajuns sus. Totusi, asta nu m-a scapat de frica de inaltime.

Eram la Covasna. O cunoscusem pe Dana. Aveam aceeasi inaltime si practicam aceleasi sporturi. Ma provoca tot timpul desi foarte rar raspundeam. Dana e aceeasi care s-a luat la tranta cu mine si dupa vreun ceas de tavaleala, cand eu am renuntat sa ma mai lupt cu ea doar ca sa-i vad reactia la „facem pace” s-a uitat in ochii mei si a zis „tu esti lesbianca?”. Desi sincera sa fiu in momentul ala aveam senzatia ca se intreba mai degraba pe ea treaba asta. :- )))
Sa revin… Dana m-a provocat sa trec pe un pod cam subred. L-am trecut fara frica pana la un punct dar nu pentru ea. Jos era o priveliste de basm! Vroiam sa o vad. M-am oprit pe pod si eram atat de cucerita incat nici macar nu o mai auzeam pe Dana care cel mai probabil imi spunea ca nu-s instare sa trec pana la capat. Cand m-am trezit din fascinatie m-a apucat! Mi s-au muiat genunchii. Am ajuns pe burta. Ma prapadeam de frica! Mi-au cazut toate sigurantele si ma taram pe pod spre Dana in timp ce ea se prapadea de ras.

Eram in curte. O ajutam pe mama sa stranga merele si perele. Parul e firav dar foarte inalt. Avea o para in varf. Nu reuseam sa ajungem la ea. Ma tot urcam pe scara dar imi era frica. Ca sa ajung la ea trebuia sa ma urc chiar in varful scarii si sa nu ma tin de nimic. M-am enervat pe ea rau de tot la un moment dat. O injuram. Mi-am fixat mintea pe ea. Enervata ma incurajam spunandu-mi „pai ceee, nu pot eu sa fac treaba asta? Mama ei de para!”. M-am urcat pana la urma. Eram pe varfuri pe scara si atingeam cu varful degetelor para… Cu cealalta mana am reusit sa misc parul cat sa ajung la para. Am luat-o! Victorie! Cobor eroic! Cand ajung jos constat ca mama se sprijinea de scara in timp ce vorbea la telefon cu capul in pamant. Si cat de sigura eram ca tine de scara!

Gata, nu o mai lalai. Ideea e urmatoarea. Cand am avut un motiv ca sa ajung sus, cand am reusit sa ajung sus urcand, nu trezindu-ma pur si simplu sus, nu mi-a fost foarte foarte frica! Cand am urcat pentru altcineva sau pentru ceva anume, nu mi-a fost foarte frica!

Mi-a fost frica(foarte!) doar atunci cand ma trezeam fara un motiv sa fiu acolo sau fara un motiv sa urc.
Si cu toate astea… nu am cazut niciodata. Sau atunci cand am cazut m-am ridicat ca sa urc mai bine motivata! La naiba, sunt mai rau decat buruienile. :- )))

Frica? Frica o simt tot timpul. M-am obisnuit cu ideea ca frica mea o sa dispara odata cu mine.

Dar pe langa toate astea, indiferent de ce fel de frica traiam (si traiesc) ea a fost intr-un fel o masura a valorilor pe care le dadeam lucrurilor. Un fel de „ce conteaza pentru mine?” Cu cat frica e mai mare cu atat inteleg mai bine de ce am nevoie ca sa urc si cat de important(sau nu) e urcusul asta pentru mine.

In episodul viitor… despre rau de miscare. :- ))))

1 comentariu

  1. Esti liber cand scapi de frica de a pierde… Eu fac zilnic ceva de care imi e frica… Si am inceput sa scap rand pe rand de fricile mele; mai am cateva, dar inca imi e prea frica sa le verbalizez, daramite sa le si fac! Insa toate la timpul lor…


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s