Vreau sa vorbesc despre lacrimi.
Vreau sa vorbesc despre cum 6 femei s-au apucat de plans deodata pe un hol de spital.
Vreau sa vorbesc despre cum e sa fi paramedic si sa te lupti pentru viata altcuiva calculandu-ti fiecare miscare in speranta ca poate poate de data asta nu o sa faci acelasi drum, dar in celalalt sens, cu capul in pamant.
Vreau sa vorbesc de cum e sa fi singur in spital. Cum e sa nu vina nimeni la tine si cum e sa trebuiasca sa fi singurul tau prieten.
Vreau sa vorbesc despre cum e sa intalnesti intr-un salon de spital, in acelasi in care esti si tu, prezent acolo din aceleasi motive ca si tine, nascut in aceasi zi si luna cu tine, un om.
Vreau sa vorbesc despre cat de departe eram eu pana acum de unele realitati. De cat de naiva sunt si de cat de naivi suntem uneori cand ne credem scutiti de trairi.
Vreau sa vorbesc despre aerul si vorbele din sectia de terapie intensiva.
Vreau sa vorbesc despre locul ala pe care nu-l suporta multi numit „spital” si care nu stiu in ce fel si nu stiu cum si de ce naste bunatatea din noi.
Ma gandeam azi ca daca vezi toate lucrurile din jurul tau ca fiind importante, fara sa le crezi neaparat, doar sa le simti asa, sa le simti mari in general risti sa ti se spuna ca esti un increzut. Ca vezi lucrurile prost, distorsionat! Cred ca noi vedem bine defapt.
Adica. Daca esti mic toate lucrurile iti par mari, atat fericirea cat si necazul tau e mare. Drama ta? E imensa. Nu pentru ca chiar e ci doar pentru ca tu esti mic.
Cred ca vedem lucrurile distorsionat nu in functie de ce suntem sau de cum (ne) vedem ci in functie de cat suntem. Cat ca valoare! Ce valoram noi in lumea asta prin ce facem si ce gandim?
„Daca esti mic, gandesti mic”(„sau invers”) spune o domnisoara. Spune ca e vorba veche dar pentru mine e noua si asta pentru ca si eu sunt noua vorbei.
Nu cred ca e o coincidenta ca fix acum, cand incep sa imi vad vina in anumite actiuni si non-actiuni, incep sa gandesc ca sunt mica daca universul meu ma cuprinde cam stramt.
Ma bucura un lucru, nu ma simt vinovata, simt ca incep sa stiu ce fac, nu ce trebuie sa fac. Simt ca nu e prea tarziu sa fac bine. (Dalailameala)
Nu cred ca e o coincidenta ca la apropoape 24 de ani ma consider batrana si simt in acelasi timp panica pentru ca nu am facut nimic remarcabil. Cu cat ma vad mai batrana si mai inteleapta cu atat sunt mai tanara si mai naiva defapt.
E ca faza cu penisul :- ))). Probabilitatea e mai mare ca ala care se da mare si tare si viteaz si dur… sa aiba un penis mic. Parca cu cat au iesiri mai urate cu atat sunt mai putin dotati. Bine, o sa ziceti ca-s aiurea. Dar nu e vorba de mine cand vine vorba de penis… e vorba de ei. Cu cat sunt mai complexati de asta cu atat scade probabilitatea sa priceapa ca e vorba si de timp si de potentza imaginatiei si empatiei.
Noi ne vedem mari in comparatie cu un microorganism. Ne unim si ne spunem ca omul e evoluat. Ma indoiesc ca microorganismul se vede ca organism de sine statator. Oricum, tu poti sa distrugi o colonie de bacterii din tine. Asta iti spui!!! Prin cate raceli ai trecut fara antibiotic? Ei bine, ce nu poti sa realizezi, e cati oameni au murit din cauza lor si cati o sa moara. Ele sunt oricum cu un pas inaintea noastra. Noi ne luptam mereu cu epidemiile, nu ele cu noi. Pentru ele, sa evolueze inseamna 20 de minute. Pentru noi, 20 de mii de ani. In plus, cred doar ce vad si ce aud. Si nu le-am auzit veci plangandu-se ca iaaaar trebuie sa faca tulpini noi sau daca nu, specii noi.
Prietena mea din copilarie spunea ca daca e sa facem schimb, dupa o luna as da fuga inapoi la mine. Are dreptate intr-un fel, nu pentru ca ceea ce are sau traieste ea mi se pare putin ci pentru ca as pricepe ce e de facut in ograda mea.
Ci ci ci.
O doamna psihoterapeuta spunea odata ca, in fatza unui obstacol exista 3 feluri de oameni: cei carora e prea frica sa-l recunosca ca obstacol si fac oricum cale intoarsa lui, cei care il vad si se trantesc prosteste in el si cei care il sar. Intrebarea era „cum te vezi? ce fel esti tu?”. Acum ma gandesc ca nu asta era intrebarea. Intrebarea era „cat de mare e obstacolul pentru tine?”.
„Aceasta e intrebarea” :- )))))))
Nu e cat de distorsionat vezi tu. E cat de distorsionat esti tu, cat de distorsionat gandim.
De ce nu ne invata lumea asta ca esti normal daca traiesti o luna fara net, tigari, alcool si sex?
De ce suntem condamnati efectului de turma? De ce manipulati?
De ce majoritatea oamenilor vor sa ne vada fericiti sau nefericiti?
De ce sunt atat de putini oameni care vor sa ne vada impliniti mai presus de orice?
In episodul viitor din „Smochina plangatoare sub o salcie ganditoare!”
Ascultam o piesa draguta care mi-a adus aminte de Angela si Radu. Piesa punea o intrebare: oare ce-i mai bine? Sa te reincarnezi in pisica si sa mori de 9 ori sau sa te reincarnezi in porumbel ca sa vezi lumea de sus, sa ai o singura iubire reala si sa faci tot ce fac porumbeii pe parbrize?
Chiar asa! In pielea cui e mai bine sa traiesti? In a lui Radu sau in a Angelei?
Radu era frumos si inteligent sau cel putin asta sugera privirea lui. Era genul de tip care nu trecea neobservat. Avea el momentele lui de nebunie. Asa a si ajuns sa traiasca atatea si sa faca atatea. Radu era destul de mofturos si uneori isi mai scapa luciditatea printre degetele altora. Altfel era manierat, protectiv dar nu neaparat sufocant. Radu o iubea nespus de mult pe Angela.
Angela era cam stearsa daca ma intrebati pe mine dar parea speciala, intr-un mod ciudat. In alte cuvinte parea ciudata. Citea mult, nu avea multe tampenii in cap, nu iesea in club, nu incerca decat foarte foarte rar sa faca ceva nou. Nu o interesau senzatiile tari, nu avea treaba cu adrenalina si nici cu testosteronul. Daca ajungeai s-o cunosti constatai ca e ok, e de treaba, stie multe lucruri. Era o cunostinta perfecta pentru intalniri scurte dar cu siguranta nu indrazneai sa o suni la 12 noaptea si sa-i spui „hai sa facem impreuna o noapte alba si sa vorbim despre posibilele replici pe care le-ar da un detinut tinut pentru futaiurile pe care le intretinea cu gainile vecinilor ajuns fata in fata cu Julia Roberts, asta in timp ce luam benzinariile la rand”. Angela nu prea stia ce e aia iubire.
S-a consumat intre ei o relatie platonica si scurta de vreo 7 luni. In ea se trezea Angela mofturoasa, Angela printesa, Angela cu cuvantul „pula” in gura la fiecare 5 minute, Angela disperata, Angela penibila, Angela urata, Angela neingrijita. Angela? Cum mici scapari memorabile!
El a incercat. A tot incercat. Nu vrei sa mergem acolo? Nu vrei sa sadim un copac impreuna? Nu vrei sa desenam stalpul asta cu creta? Nu vrei sa cladim un zid intre noi si restul lumii dar asa… macar pentru o ora? Nu vrei sa vorbim despre noi putin? Nu vrei sa-mi spui de ce esti cu mine? Si-a zis ca Angela poate nu stie ce simte si sa o lase in pace putin. Se astepta sa fie chemat. Se astepta sa i se propuna lucruri pentru simplul motiv ca el obosise sa auda atata „NU!”.
Angela nu a apreciat asta. A iesit scandal, ca asta fac oamenii care se iubesc, nu? El a plecat de tot, nu i-a mai raspuns, nu a mai vrut sa stie mult timp de ea. S-au spus cuvinte grele si in mintea lui totul a devenit clar. Era inutil sa spere! Angela nu il iubea si gata! Asa si era defapt.
Angela si-a zis „Si eu ce fac acum? Pe cine mai folosesc? Pe cine imi mai vars eu frustrarile acum?”
Radu si-a zis: „Ar trebui sa incerc sa fiu si eu magar de acum inainte”
Angela a „murit” de 8 ori pana acum: 2 casnicii esuate, un amant ejaculator precoce, 2 copii fara nici o urma de curiozitate in privire, o firma falimentara, o diploma neobtinuta si nici o tentativa de a se schimba.
Radu a plecat din tara. A mai iubit el dar nu la fel. A vazut toata Europa si o parte din Asia. A mai invatat 2 limbi straine intre timp. Pana in prezent, nu a donat lumii mostenirea lui genetica. Doneaza regulat sange.
S-au revazut acum un an. Nu conteaza ce si-au spus, conteaza doar ce au spus inainte de asta.
Radu: „Da, mi-ar face placere sa o revad pe Angela”
Angela: „Radu? Care Radu?”
Smochina's blog 