Eram pe holul unui spital si asteptam in tensiune sa se termine o operatie. Cand nu am stare eu ma plimb. Dadeam ture asadar cu mici opriri de incurajare pentru mama. Zic si eu „incurajare” dar erau si vorbe de auto-incurajare pentru ca si eu aveam plansul in gat. Incercam sa fiu puternica si sa nu ma gandesc la lucruri pe care, sub nici o forma, nu sunt instare sa le accept.
Intr-un moment dinala de oprire, a intrat pe usa o femeie cu plase in brate. Pe la iesirea de pe hol femeia a lasat plasele sa cada si a dat drumul celui mai dureros tipat pe care eu l-am auzit pana acum. Urla „puiu’ meu”.
Imi e uneori greu sa cred ca dupa asta mai sunt cuvinte sau aer. Asa au inceput sase femei sa planga pe holul unui spital. S-a facut liniste pentru ca urletul ei nu putea fi luat drept zgomot.
Erau si „puternici” acolo. Cei care nu plangeau erau defapt cei care nu puteau sa mai inspire. Credeam ca eu o sa fiu cea care o sa vorbeasca, credeam ca nu o sa inghet si asta pentru ca nu sunt suficient de tare sa nu-mi pese.
Ironic, cea pe care o credeam o nepasatoare(in privinta strainilor) era singura care spunea printre lacrimi „de ce nu-i da nimeni un calmant? de ce nu face nimeni nimic?”
Ma gandeam ca o sa uit. Dar acum ma gandesc ca mai bine nu uit ca sa nu pierd din nou valoarea reala a celor din jurul meu. Nu ghidata de orgolii, dreptati absolute si nedreptati discutabile ci mai degraba de explicabile dovezi de afectiune, de timp lor investit in mine si de valoarea pe care o primeste viata mea(sau moartea mea) in ochii lor.
In incercarea de a induce o alta stare, am sa va spun ca de acum nu am sa mai spun „ce/in puii mei”. De acum am sa spun „pentru puii mei”.
Smochina's blog 